Echilibrarea meridianului energetic SPLINA tinctura 100 ml Steaua Divina
Extract hidroalcoolic din 11 plante medicinale cu efect adjuvant in protectia splinei si a pancreasului, asigura producerea optima a globulelor rosii si albe cat si o buna parte a digestiei, ne ajuta sa avem o buna stare de vitalitate si imunitate, sa eliminam starile de confuzie, ingrijorare, lipsa de concentrare, obsesiile mentale.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 47 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 47 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,94 lei.
Echilibrarea meridianului energetic SPLINA tinctura 100 ml Steaua Divina
Extract hidroalcoolic din 11 plante medicinale cu efect adjuvant in protectia splinei si a pancreasului, asigura producerea optima a globulelor rosii si albe cat si o buna parte a digestiei, ne ajuta sa avem o buna stare de vitalitate si imunitate, sa eliminam starile de confuzie, ingrijorare, lipsa de concentrare, obsesiile mentale.
Compozitie:
Mod de administrare:
O jumatate de lingurita de 4 ori pe zi inainte de masa intr-o lingurita de miere de albine sau intr-un pahar cu apa.
Pentru un efect maxim se recomanda utilizarea produsului timp de 3 luni.
Actiuni:
Indicatii: Se recomanda ca adjuvant in:
Precautii la administare: Nu este cazul la dozele recomandate.
Contraindicatii: Afectiuni in care este contraindicat consumul de alcool, conducatori auto, insuficienta hepatica, alergie la oricare dintre componentele produsului.
Rolul componentelor:
Primele menţiuni în scrierile europene despre efectele benefice ale afinului asupra sănătăţii datează aproximativ din anul 1100. Utilizarea acestuia pentru efectele sale asupra ochilor a fost cu adevărat răspândită mai ales pe teritoriul actual al Italiei, dar conform legendei, în timpul celui de-al doilea război mondial era consumat sistematic de piloţii flotei aeriene britanice, mai ales înaintea raidurilor nocturne. Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă iar aceasta le asigura oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.
Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celuleor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăgilor de aterom. Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă est eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.
Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamna urs, iar „lappa” înseamnă în limba celților labă. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.
Dudul negru a fost cunoscut în tot sudul Europei din cele mai vechi timpuri, considerându-se că a fost adus din Persia. A fost menţionat de către majoritatea scriitorilor greci şi romani timpurii; Pliniu l-a observat şi a descris utilizarea sa ca plantă medicinală. Conform unei referinţe din Virgil’s Georgics (II, v. 121) dudul abunda în Italia în acele vremuri. Excavaţiile realizate la Pompeii confirmă aceasta, în peristilul unei case fiind reprezentat un dud negru. Frunzele de dud se regăsesc de asemenea într-un mozaic din casa Faunului (= zeu al fecundităţii din mitologia romană). Frunzele sale erau folosite de către romani pentru tratarea afecţiunilor gurii, traheei şi plămânilor şi din secolul XVII scoarţa rădăcinilor a fost utilizată aici ca vermifug, şi de asemenea ca şi colorant. Romanii consumau fructele de dud la sărbătorile lor, aşa cum aflăm din scrierile lui Horaţiu Schouw (avocat, botanist şi politician danez), care a scris despre plantele din Pompeii în anii 1800, considera că Morus alba era necunoscut aici.
Arbori de cca 12-15 m înălţime, originari din China şi Japonia, la noi cultivaţi, cu frunze ovate sau cu lobii inegali. Florile sunt unisexuate, iar fructele (dudele) sunt fructe compuse alcătuite din numeroase drupe false concrescute pe axul inflorescenţei, la maturitate cărnoase şi comestibile. Pentru tratamente naturiste se folosesc mai mult frunzele – Mori folium, care se recoltează în perioada mai-iulie (august).
S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.
După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.
În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.
Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.
Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.
Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.
Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.
În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.
Fasolea era una dintre cele „trei plante surori” – alături de porumb şi dovleac – cultivate de către nativii din continentul American, aşa cum au descoperit coloniştii europeni atunci când au ajuns în America de Nord. Nu se cunoaşte perioada exactă a domesticirii, dar în site-uri arheologice din Argentina şi Mexic s-au găsit soiuri locale de fasole vechi de 10 000 şi respectiv 7 000 de ani. În America Centrală domesticirea plantei a început în jur de anul 2500 I.H.
Începând din secolul XVI, după descoperirea Americii, vasele europene au adus pe continentul nostru mai multe plante exotice printre care şi fasolea, care în curând a devenit foarte populară şi în Europa datorită valorii sale nutritive ridicate şi a uşurinţei cu care era cultivată şi depozitată. Gianbattista Barpo, autorul volumului de agricultură şi gastronomie intitulat „Le Delizie”, a scris despre beneficiile nutriţionale şi de sănătate ale boabelor de fasole sugerând faptul că acestea erau sănătoase pentru rinichi şi splină. Gastronomistul italian renascentist Bartholomeu Scappi descrie în cărţile sale, printre multe alte produse vegetale, şi fasolea. Catherina de Medici aprecia atât de mult fasolea cultivată în grădinile sale încât, după ce s-a căsătorit cu Henry II şi a plecat în Franţa a dus cu ea şi această plantă.
Păstăile de fasole au fost descrise ca având efect diuretic încă din anul 1608 de către Dodens, acesta comparândule ca efect cu Asparagus-ul. Preparate medicinale din fructele de fasole au fost descrise în cărţi începând din 1908. În 1927, prof. E. Kaufmann (Germania) publică o serie de articole în care descrie un efect hipoglicemic moderat al unor extracte alcoolice şi apoase din păstăile de fasole administrate la iepuri. Mai mult, pacienţii unui studiu clinic au arătat o reducere a glicemiei sangvine după 4 ore de la administrare. În 1928 Geβner şi Siebert (Germania) au investigat efectul extractelor apos şi alcoolic din păstăile de fasole la iepuri, rezultatele arătând o reducere a valorilor glicemiei. În 1929, aceleaşi extracte, au fost administrate de către Gohr şi Hilgenberg (Germania), de această dată la câini, observându-se un efect hipoglicemiant semnificativ doar la câinii hiperglicemici.
În sudul Italiei, păstăile de fasole sunt utilizate popular pentru a împiedica formarea pietrelor la rinichi şi pentru dizolvarea şi eliminarea acestora.
Şi în ţara noastră tecile de fasole au fost recunoscute ca remediu natural pentru efectul lor diuretic, fiind folosite în produsele naturiste pentru acneele rebele, hidropizie, afecţiuni ale tractului genito-urinar, reumatism, şi în stările de diabet zaharat; sunt de asemenea indicate în nevrite, nefrite şi cistite cu substrat gutos, în albuminurie.
Compoziţia chimică nu este foarte bine studiată, în literatură menţionându-se prezenţa argininei, acidului silicic şi a sărurilor de crom.
Datorită conţinutului în fibre şi a efectului de inhibare a alfa-amilazei, fasolea poate fi utilă ca şi component alimentar în prevenirea şi ameliorarea diabetului de tip II.
Cu un portofoliu de peste 300 de produse, Santo Raphael este pe primul loc pe piața românească de siropuri naturale și unul dintre cei mai apreciați producători de remedii naturale și suplimente alimentare.
Toate formulele produselor Steaua Divină sunt originale, concepute în laboratoarele proprii de către medici, farmaciști și biologi cu experiență și cunoștințe aprofundate de fitoterapie, apiterapie și Ayurveda.
Din anul 2004 dispune de propriul laborator de analize fizico-chimice, iar anul 2011 a ridicat tehnologia de producție Steaua Divină la nivelul performanțelor internaționale prin fonduri europene de 200 000 de euro.
A fost înființat laboratorul de analize microbiologice, dotat cu aparatură performantă, de ultimă generație, unde produsele și materia primă sunt permanent testate în condiții de maximă siguranță.
Într-o atmosferă de liniște, armonie, pace și mulțumire sufletească, produsele noastre păstrează încărcătură emoțională a celor care le realizează. Am ales să prelucrăm manual fiecare produs în parte și să realizăm numai macerare la rece, pentru a prezerva cât mai eficient substanțele active ale fiecărei plante. Astfel, ele devin fiecare garanția unei calități unice.
