Crema de fundulet Bebe Drag

Rolul componentelor:
Ovăzul este o graminee (familia Poaceae) cultivată în aproape toate zonele Europei, în zonele temperate ale Americii de Nord servind în deosebi ca hrană pentru animale. În Africa este cultivată în special în Kenia şi Etiopia, dar şi în Africa de Sud, Maroc, Alger şi Tunisia. Genul Avena cuprinde aproximativ 30 de specii, în cadrul căruia patru dintre speciile hexaploide, printre care şi ovăzul, sunt sterile.
Ovăzul este cunoscut doar ca şi cultură, originea sa fiind neclară. Nu a fost cultivat atât de timpuriu ca şi grâul şi orzul, şi probabil că a crescut spontan multă vreme în câmp, poate chiar secole până să fie introdus în cultură. Seminţele de ovăz s-au găsit în Egipt în vestigii vechi de 4000 de ani, dar acestea foarte probabil  nu provenneau din cultură. Cele mai vechi vestigii cunoscute de ovăz din cultură au fost găsite în nişte peşteri în Elveţia, datând din jurui lui 1000 Î.Hr, din Epoca Bronzului. Avena sativa a evoluat probabil în nordul sau centrul Europei din specia sălbatică A. Sterilis L.din su-vestul Asiei.
Istoricii spun că triburile celte şi germanice cultivau ovăzul acum 2000 de ani. Ovăzul a fost cunoscut şi de către egipteni, evrei, greci şi romani. Virgiliu remarcă planta în Georgicele sale, cu specificaţia că se cunoştea cultivarea sa. Pliniu menționează şi el planta. Este, prin urmare, destul de probabil că romanii cunoşteau ovăzul în principal ca o plantă furajeră. Pliniu spunea că germanii au folosit fulgi de ovăz sub formă de terci în alimente. Dioscorides şi Galen aduceau afirmaţii similare, dar acesta din urmă adauga că, deşi era dedicat mai mult ca mâncare pentru animale, în vremuri de foamete era folosit şi de către oameni. În Anglia ovăzul a fost dus de către barbari în jurul lui 1640. În Lumea Nouă a fost dus tot în anii 1600. În Norvegia şi Suedia a ajuns cultivat până la 64° – 65° latitudine nordică.
Odată cultivat, ovăzul a avut multiple utilizări alimentare şi medicinale, aşa cum se specifică în Eclectic Materia Medica din 1922. Apa din fulgi de ovăz era folosită pentru a completa hrana bebeluşilor şi laptele atunci când aceştia sufereau de diaree. Era folosită de asemenea ca băutură demulcentă în diaree şi dizenterie la adulţi. Fulgii de ovăz făcuţi terci erau consideraţi o hrană excelentă şi uşor de digerat în stările de convalescenţă.
Tinctura de Avena era folosită ca stimulent şi tonic nervos. Era văzută de către mulţi ca remediu de oarecare importanţă înstările de slăbire nervoasă, şi în afecţiuni asociate epuizării nervoase. Se mai administra pentru calmarea spasmelor la nivelul gâtului şi vezicii urinare, în unele cazuri în reumatismul recidivant. Se afirma că este util nu ca antireumatic, ci pentru slăbiciunea care stă la baza predispoziţiei la reumatism, astfel că pacienţii vor fi mult mai puţin afectaţi de influenţa meteorologică. Probabil că valoarea sa cea ma mare ca remediu era energizarea în stările de epuizare nervoasă, dar era folosit şi în durerile de cap cauzate de oboseală, în cele asociate menstruaţiilor.
În medicina românească de la mijlocul secolului trecut ovăzul era apreciat ca emolient şi diuretic, servindu-se grăunţele decorticate pentru ceaiuri, în afecţiunile inflamatorii ale tubului digestiv.
Grăunţele de ovăz conţin proteine, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, tiamină, riboflavină, niacină, vitamina B6 şi folat în cantităţi mici, aminoacizi esenţiali, acizi graşi printre care acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. În comparaţie cu alte cereale se consideră că ovăzul are un conţinut proteic ridicat cu un profil bun de aminoacizi, cu un nivel ridicat de lizină. Conţinutul de grăsimi este de asemenea mai mare decât al altor cereale, cu o proporţie mare de acizi graşi nesaturaţi.
Se consideră că fibrele solubile din grăunţele de ovăz reduc colesterolul sangvin la oameni, datorită prezenţei β-glucanului. Ovăzul a arătat de asemenea activitate hipoglicemică şi efecte benefice asupra funcţiilor gastro-intestinale, şi par să aibă efect de protejare împotriva cariilor. Compuşii care contribuie la proprietăţile antioxidante ale făinei de ovăz includ gliceril-esterii  acidului hidroxicinamic, acidului ferulic şi ai acidului cafeic.

Grasimea obtinuta din nucile unui copac african numit shea, este sursa untului de shea. In mod traditional untul de shea este folosit pentru reducerea ridurilor fine, cicatricilor si vergeturilor, pentru ameliorarea iritatiilor pielii cum ar fi cele intalnite in psoriazis, eczeme si arsuri solare.
Producatorii de cosmetice amesteca aceasta substanta naturala cu alte ingrediente naturale. Untul de shea este ideal pentru aplicarea locala a produselor cosmetice si medicinale, pentru ca se topeste in contact cu pielea si este usor de absorbit de aceasta, fara a lasa tenul gras.
Exista mai multe metode, diferite, de extractie prin care untul de shea poate fi obtinut din nuci si exista mai multe varietati de unt de shea.
Brut sau nerafinat - In acest caz untul de shea se va extrage folosind doar apa. Culoarea sa va varia in functie de tipul nucilor utilizate. Culoarea sa ar ptuea fi de la crem sau alb, spre gri sau galben. Aceasta este formula naturala a untului de shea care va avea de obicei o aroma distincta asemanatoare cu gustul nucii.
Rafinat - In acest caz, untul de shea este inalt procesat. Poate fi filtrat si deodorizat, dar componentele sale naturale nu vor fi afectate. In unele situatii, culoarea naturala si aroma untului de shea ar putea fi eliminate.
Inalt rafinat sau procesat - In acest caz folosti alte substante decat apa, pentru a creste cantitatea de unt, cum ar fi de exemplu, solventul numit hexan. Culoarea acestui produs va fi de un alb pur.
Cel mai bine ar fi sa utilizati doar untul de shea nerafinat sau brut, pentru a beneficia din plin de efectele sale pozitive asupra sanatatii si sa evitati mai ales untul de shea extras cu ajutorul solventilor.
Untul de shea in stare naturala are o aroma pe care majoritatea oamenilor o considera placuta. Pe masura ce se invecheste, aroma acestuia se va estompa. Untul de shea este destul de stabil atunci cand este pastrat in mod corespunzator, in caz contrar poate rancezi.
Untul de shea nu ar trebui sa aiba miros mucegait sau putred, indiferent de vechime. Daca vi se pare ca aroma sa naturala dispare prea repede, puteti incerca unt inalt rafinat de shea, care a fot filtrat prin argila pentru a se elimina aroma sa naturala.
Calitatile curative ale untului de shea se datoreza prezentei a multipli acizi grasi si steroli, anume acid oleic, acid stearic, palmitic si linoleic. Aceste componente liposolubile sunt nonsaponifiabile, ceea ce inseamna ca nu pot fi supuse saponificarii sau convertite in sapun atunci cand sunt introduse in mediul alcalin. Gratie acestei proprietati untul de shea are o actiune vindecatoare accentuata a pielii.
Untul de shea contine mai multe derivate de acid cinamic, un compus frecvent intalnit in scortisoara. Untul de shea are efecte antiinflamatorii, iar in plus unul din compusii sai impiedica dezvotlarea tumorilor.
Untul de shea contine vitaminele A si E, precum si catechine, antioxidanti din plante care se regasesc si in ceaiul verde. Desi nu este clar cat de bine sunt absorbite in piele vitaminele A si E din untul de shea, exista dovezi care demonstreaza ca esterii acidului cinamic din untul de shea ajuta la prevenirea deteriorarii pielii de catre radiatiile ultraviolete.