Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
Ciocolata cu Lapte, Quinoa si Visine Fara Zahar 90g
Ciocolata cu Lapte, Quinoa si Visine Fara Zahar 90g
Ciocolata cu lapte, crisp de quinoa si visine fara zaharuri adaugate, cu indulcitori.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 10 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 10 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,20 lei.
|
Ciocolata cu Lapte, Quinoa si Visine Fara Zahar 90g
Ciocolata cu lapte, crisp de quinoa si visine fara zaharuri adaugate, cu indulcitori.
Beneficii:
-Fara zahar adaugat -22% calorii mai putine in comparatie cu o ciocolata normala. -Ciocolata cu lapte, crisp de quinoa si visine fara zaharuri adaugate, cu indulcitori. -Consumul de alimente sau bauturi care contin eritritol in loc de zahar determina diminuarea cresterii nivelului de glucoza in sange dupa consum comporativ cu alimentele sau bauturile care contin zahar. Consumul de alimente sau bauturi care contin eritritol in loc de zahar contribuie la mentinerea mineralizarii dintilor. -Quinoa bogata in proteine si minerale, impreuna cu bucatile racoritoare de visine si indulcitorul natural din Stevia fac din ciocolata Sweet & Safe mai mult decat un simplu desert. -Ingredientele delicoase invaluite intr-o ciocolata fina cu lapte sunt o combinatie savuroasa si benefica pentru starea de bine. Compozitie:
-indulcitori (eritritol, glicozide din steviol), -lapte praf degresat, -unt de cacao, -masa de cacao, -quinoa crisp 8%, -inulina, -grasime anhidra din lapte, -visine liofilizate (2%), -emulgator (lecitina din soia), -aroma naturala de visine, -vanilina. Substanta uscata de cacao, in ciocolata, min. 33.5%; substanta uscata din lapte, in ciocolata, min 28%.
Produs realizat intr-o fabrica ce utilizeaza alune.
Consumul excesiv poate avea efect laxativ.
Informatii nutritionale:
Valoare energetica 416kcal/1725.4kj
Grasimi 29.9g , din care acizi grasi saturati 18.3g Carbohidrati: 43.9g, din care zaharuri:14.5g, polioli:23.7g Fibre: 10.1g Proteine: 11.4g Sare: 0.25g Rolul componentelor:
Stevia rebaudiana, sau ştevia dulce, este o plantă erbacee perenă, endemică, aparţinând familiei Asteraceae, cunoscută în arealele de origine sub diverse denumiri precum frunze de miere, frunze de bomboană, frunze dulci, sau iarbă dulce datorită gustului foarte dulce al frunzelor sale. Originară în America de Sud, ocupă un areal de distribuţie actuală din sud-vestul Statelor Unite până în nordul Argentinei, în Mexic, Anzi şi zonele înalte ale Braziliei.
Ştevia dulce a fost descoperită de mai bine de 1500 de ani crescând de-a lungul marginilor pădurilor ecuatoriale Paraguayene de către populaţia indiană nativă Guarani. Aceştia credeau că ceaiul din ştevia dulce ajută la reducerea oboselii fizice şi emoţionale, învăţând repede faptul că frunzele plantei au de asemenea acţiune tonică asupra stomacului, şi că fierbând mai mult timp frunzele în apă obţineau un lichid gros şi dulce cu multe proprietăţi vindecătoare. Ei folosesc această plantă de secole ca îndulcitor, în cazul lipsei poftei de mâncare şi în vindecarea unor afecţiuni de piele precum dermatitele, eczemele, pentru reducerea seboreei, şi în vindecarea rănilor. Ei numeau planta ka’a rirete, însemnând iarba mierii ca frunza, datorită gustului său. Când cuceritorii spanioli au invadat zona Paraguayului, au descoperit şi faptul că aceşti nativi folosesc planta; preoţii au încercat să o cultive pentru a o trimite persoanelor de rang înalt din conducerea bisericii şi regalitate, dar au eşuat în încercările lor. A trebuit să aşteptăm până mai târziu, când botanistul italo-elveţian Moises Santiago Bertoni, director la Colegiul de Agricultură din Asuncion, Paraguay, a publicat prima descriere cunoscută a acestei plante în „Revista de Agronomia”, în 1899. El o denumea Eupatorium rebaudianum, în onoarea chimistului paraguaian Dr. Ovidio Rebaudi, care primind un specimen de la Bertoni a realizat ceea ce a fost ulterior considerat a fi primul studiu chimic „complet” asupra frunzelor de Stevia. El a verificat învăţăturile vechi ale vracilor Guarani conform cărora ştevia oferă beneficii speciale pentru afecţiunile de stomac şi digestive; a stabilit de asemenea că, compusul din plantă care îi dă aroma de lemn dulce nu este asemenea acestuia, şi a publicat rezultatele studiilor sale în „Revista de Quimica y Farmacia” în 1900. În 1901, Cecil Gossling, consulul britanic la Asuncion, trimite o mostră de frunze de ştevie alături de descrierea lui Bertoni către New Botanical Gardens, lângă Londra. Descriind gustul dulce al acesteia, el scria: „câteva frunze ale acestei ierburi dulci sunt suficiente pentru a îndulci o cană de ceai sau cafea tare, dând de asemenea un gust aromatic plăcut”.
Proiectele agricole au început în 1902, iar până în 1908 fermierii paraguaieni recoltau câte o tonă pe hectar dintr-o varietate cunoscută azi drept criolla. În acelaşi an, în Germania, P. Rasenack a izolat pentru prima dată principiul dulce, denumit atunci ca glucozidă, în formă cristalină. Cercetarea sa a fost urmată de a lui Karl Dietrich, care a publicat analizele sale chimice asupra plantei în Chemische Zeitung în 1909. În 1913 cercetările asupra de-acum faimoasei ştevii dulci, au continuat în laboratoarele Antwerp, Wiesbaden şi Hamburg. Cu cât cercetările continuau, cu atât devenea evident faptul că planta a fost greşit încadrată, ca atare Bertoni revine şi o redenumeşte ca Stevia rebaudiana. Genul Stevia este denumit în onoarea lui Pedro Esteve, un profesor spaniol de botanică, care a decedat în 1566. În 1915 R. Kobert preda în Europa despre „Principiile dulci ale plantelor Eupatorium şi Glycyrrhiza”, iar în 1921, la întâlnirea Uniunii Internaţionale de Chimie ţinută la Copenhaga, „şteviozida a fost adoptată ca denumire pentru glucozida cristalină izolată din Stevia rebaudiana”. Interesul asupra şteviei s-a extins rapid, în anii 1930 desfăşurându-se mai multe cercetări asupra compuşilor săi şi a siguranţei, tot atunci descoperindu-se faptul că şteviozida cristalină are putere de îndulcire de 300 de ori mai mare decât sucroza.
Totuşi, chiar şi după atâtea cercetări, în Europa sau SUA nu exista o cerere însemnată pentru un înlocuitor al zahărului. Lumea nu era conştientă încă de efectele dăunătoare ale zahărului asupra sănătăţii, dar, odată cu al II-lea Război Mondial, disponibilitatea scăzută a zahărului ducând la raţionalizarea acestuia, autorităţile Statelor Unite şi ale Marii Britanii au început căutarea unui substituent. În 1941 Dr. Meiville a întocmit un strălucitor memorandum despre Stevia rebaudiana pentru directorul Grădinii Botanice Regale, în care prezenta posibilitatea cultivări şteviei în Anglia ca substitut pentru zahărul din trestie importat. El sugera metode agricole care ar putea favoriza creşterea şteviei aici, printre care serele de sticlă. O strategie similară a fost abordată de către Napoleon în timpul blocadei britanice în Franţa, acest lucru ducând la înfiinţarea industriei sfeclei de zahăr în această ţară. Napoleon a ordonat atunci construirea a sute de fabrici pentru prelucrarea sfeclei de zahăr în Franţa. Însă atunci când el a căzut de la putere, tânăra industrie a colapsat.
Primul raport de cultură în scop comercial a fost înregistrat în Paraguay în 1964. Până în anii 1990 consumul de ştevie dulce a fost limitat mai mult la nativii care aveau acces direct la habitatele ei naturale, dar după anii 1990, şi după multe aventuri în sfera agronomică, producţia agricolă s-a dezvoltat şi a început să se extindă. Actualmente, cel mai mare consumator de ştevie dulce este Japonia, unde planta a început ascensiunea din 1950; japonezii, popor care ţine la sănătate, au înlăturat treptat îndulcitorii artificiali din dietă, locul acestora fiind alocat şteviei dulci. În anii 1970, Guvernul Japonez a aprobat planta, iar producătorii din lanţul alimentar au început să utilizeze extractele de ştevie dulce pentru îndulcirea a orice începând de la sosul de soia şi murături până la Cola dietetică. Cercetătorii au găsit extractul de interes, ceea ce a dus la zeci de studii bine concepute asupra siguranţei, compoziţiei chimice şi stabilităţii pentru utilizare în diferite produse alimentare.
După mai bine de jumătate de secol de determinare şi de eforturi susţinute ale unor oameni de ştiinţă ştevia dulce este acum disponibilă consumatorilor şi clasificată ca îndulcitor şi în SUA, şi va fi în scurt timp şi în Europa. În 1999 Comisia Europeană nu a acceptat cererea pentru încadrare ca „novel food”, din cauză că nu au fost furnizate date concludente pentru evaluarea siguranţei produsului comercial.
În noiembrie 2010, la Simpozionul Internaţional destinat Şteviei care a vut loc în Asuncion, guvernul paraguaian a proclamat: „Ka’a He’e este considerată comoară naţională a Paraguayului”.
Frunzele de ştevie dulce conţin un amestec complex de glicozide diterpenice dulci. Acestea sunt: steviozida (4-13% din masa uscată), steviolbiozida (urme), rebaudiozidele A (2-4%), B (urme), C (1-2%), D (urme), E (urme) şi dulcozida A (0.4-0.7%). Compoziţia masei uscate cuprinde: proteie ~6.2%, lipide ~5.6%, total carbohidraţi ~52.8%, steviozida ~15% şi în jur de 42% substanţe hidrosolubile. S-au identificat următorii constituenţi non-dulci: diterpene labdane, triterpene, steroli, flavonoide (incluzând apigenin-4′-Oglucozida, luteolin-7-O-glucozida), pigmenţi, gume şi substanţă anorganică.
Ştevia dulce este foarte utilă ca îndulcitor non-caloric, înlocuitor de zahăr în ceaiurile destinate persoanelor cu diabet, şi nu numai.
Arborele de cacao este o plantă originară din America de Sud, cu înălţimea de cca. 8 m, cu frunze simple, întregi, cu flori mici, care apar direct pe trunchi şi ramuri, cu fructe baciforme, mari, cărnoase, colorate în roşu, cu pulpa albă, cu numeroase seminţe. Cacao a fost cunoscută în locurile de origine de mai bine de 2000 de ani, având un important rol în viaţa economică, rituală şi politică a mayaşilor pre-hispanici şi a continuat să fie astfel multă vreme. Istoria sa a fost mult studiată în site-urile arheologice din zonele centro-americane examinând cultura Maya clasică, în special din perioada dintre anii 500 şi 800 D.Hr., şi unde există o abundenţă de artefacte ceramice care cuprind referiri la cacao prin texte şi picturi ce evocă utilizarea acesteia. Analizele chimice ale reziduurilor de pe fundul vaselor din perioada maya clasică au revelat faptul că planta a constituit un ingredient în mai multe feluri de băuturi şi terciuri şi că era servită în variate tipuri de veselă. Diversele băuturi şi alimente care conţineau cacao sunt descrise în textele hieroglifice centr-americane, cea mai comună fiind o băutură spumoasă consumată de către cuplurile proaspăt căsătorite şi care este descrisă în scene care arată viaţa la curţile regale. În timpul regilor azteci, micile seminţe de cacao au fost utilizate ca şi monede, acestea fiind necesare anumitor tranzacţii. Metoda este încă folosită în unele părţi ale Mexicului de astăzi.
Planta a fost denumită Theobroma de către Linnaeus, cuvântul însemnând „alimentul zeilor”, datorită savorii seminţelor sale. Mexicanii au denumit seminţele pisate „Chocolate”. În cărţile medicinale din secolele XIX-XX apare utilizată sub formă de ciocolată şi de unt de cacao. Ciocolata, transformată într-o pulbere grosieră şi fiartă în lapte sau lapte şi apă, era mult folosită ca substituent ocazional pentru cafea, sau ca băutură la mese. Era considerată un articol de dietă foarte nutritiv pentru invalizi, persoane în perioada de convalescenţă şi cei cărora nu le plăceau substanţele grase precum persoanele cu dispepsie. Uleiul sau untul de cacao este o substanţă solidă alb-gălbuie cu aromă uşoară de cacao, cu gust blând şi plăcut, foarte nutritiv. A fost folosit ca şi alternativă la uleiul de cod sau ca articol de dietă în timpul ultimelor zile de sarcină; are excelente proprietăţi emoliente şi a fost folosit, de asemenea, la prepararea supozitoarelor, ovulelor, şi în unguentele preparate pentru piele sensibilă sau aspră, buze crăpate, numeroase cosmetice, pomade şi săpunuri de lux. Teobromina, un alcaloid conţinut în seminţele de cacao, şi descoperit de către Woskresensky în 1841, este asemănătoare cu cafeina în acţiunea sa, dar efectul său este mai puţin puternic. Acţiunea sa este mai pronunţată asupra musculaturii, a rinichilor şi a inimii, având efect diuretic datorită stimulării epiteliului renal, excitant nervos, dilată vasele sangvine fiind folosită în caz de hipertensiune arterială. Pudra de cacao se foloseşte, de asemenea, în industria farmaceutică pentru condiţionarea unor specialităţi farmaceutice şi corectarea gustului. Întrebuinţarea medicinală a produselor de cacao este menţionată şi în medicina ştiinţifică din România în secolului trecut, acestea fiind utilizate mai ales ca tonifiante generale ale organismului şi pentru acţiunea diuretică a teobrominei în hidropizii cardiace, scleroză cardiacă şi scleroză renală; apoi pentru mascarea gustului unor pastile. În ultimii ani s-a descoperit din ce în ce mai mult capacitatea antioxidantă a seminţelor de cacao datorită conţinutului bogat în polifenoli. Studiile clinice au sugerat efecte benefice ale ciocolatei negre asupra tensiunii arteriale, lipidelor şi inflamaţiilor, propunând un mecanism de acţiune ce include îmbunătăţirea biodisponibilităţii oxidului de azot şi a funcţionării mitocondriilor. |
- Stoc
- In Stoc Magazin - Livrare in 1-3 zile lucratoare
- Cantitate
- 90 grame
- Forma de prezentare
- Tableta
Nicio recenzie
Tap to zoom
