Ceai rece cu merisoare si fragute 12 plicuri Fares

Ceai rece cu merisoare si fragute 12 plicuri Fares

O îmbinare răcoritoare între frăguțele care aduc umbra pădurilor de stejar și aroma de parfum fin a fructelor; și merișoarele care aduc vânturile pajiștilor de munte și gustul acrișor care taie din arșița verii.

Tip produs: Aliment

Greutate netă: 21,6 g

Condiții de păstrare: La loc uscat și la temperatura mediului ambiant

Ingrediente:

Flori de hibiscus, arome, frunze de rooibos, mirt lămâios, extract de fructe de acerola cu 25% vitamina C, frunze de Stevia rebaudiana, merișoare 2%, frăguțe 1%

Mod de administrare:

Peste un plic se toarnă 200 ml apă rece. Se amestecă și se așteaptă 5 – 8 minute.

Rolul componentelor:

Hibiscus - Hibiscus sabdariffa - este o specie de Hibiscus probabil originară din Africa de Vest și de Est, folosită pentru producerea de fibre de bast și ca infuzie, în care poate fi cunoscută sub numele de carcade. Este o plantă anuală sau perenă sau un subarbure pe bază de lemn, care crește până la 2-2,5 m înălțime. Frunzele au o adâncime de trei până la cinci lobi, 8-15 cm lungime, dispuse alternativ pe tulpini. Florile au diametrul de 8–10 cm, de culoare albă până la un galben pal, cu o pată roșie închisă la baza fiecărei petale și au un caliciu la bază, 1-2 cm lat, lărgindu-se până la 3–3,5 cm, roșu cărnos și strălucitor pe măsură ce fructul se maturizează. Durează aproximativ șase luni până ce se maturizează.

În India, planta este cultivată în principal pentru producția de fibre de bast utilizate la sfori, obținute din tulpina sa. Fibra poate fi folosită ca substituent pentru iută. Hibiscus, în special rozela, a fost utilizată în medicina populară ca diuretic și laxativ ușor. Caliciul roşu al plantei este din ce în ce mai exportat în Statele Unite și Europa, în special în Germania, unde este folosit ca şi colorant alimentar. Poate fi găsit pe piețe (sub formă de flori sau sirop) în locuri, cum ar fi Franța, unde există comunități de imigranți din Senegal. Frunzele verzi sunt folosite ca o variantă picantă a spanacului. Acestea dau aroma peștelui și orezului thieboudienne. Nu sunt păstrate înregistrări corespunzătoare, dar guvernul Senegal estimează producția și consumul național la 700 t pe an. În Birmania, frunzele lor verzi sunt ingredientul principal în curry chin baung kyaw. Brazilienii atribuie proprietățile stomacale, emoliente și rezolutive, rădăcinilor amare.

Deși o meta-analiză din 2010 folosind 14 baze de date și reviste de căutare manuală realizate de grupul de hipertensiune Cochrane a concluzionat „Nu au fost identificate studii care să îndeplinească criteriile de includere”, o recentă meta-analiză (2015) în Journal of Hypertension sugerează reducerea tipică a tensiunii arteriale cu aproximativ 7,5 / 3,5 unități (sistolică / diastolică).

Frunzele Hibiscus sunt o bună sursă de compuși polifenolici. Compușii principali identificați includ acidul neoclorogenic, acidul clorogenic, acidul criptoclorogen, acidul cafeoilsimic și compușii flavonoidici precum quercetina, kaempferolul și derivații acestora. Florile sunt bogate în antocianine, precum și acid protocolatchuic. Calicele uscat conține flavonoide gossypetină, hibiscetină și sabdaretină. Principalul pigment, anterior raportat ca hibiscină, a fost identificat ca daphnifilină. Sunt prezente cantități mici de mirtilină (delfinidină 3-monoglucozidă), crizantenină (cianidină 3-monoglucozidă) și delfinină. Semințele de hibiscus sunt o bună sursă de antioxidanți solubili în lipide, în special gamma-tocoferol.

Ceaiul oferă energie organismului, normalizează tensiunea arterială, are un efect benefic asupra pereților vaselor de sânge, îmbunătățește vederea. Și în Orient, ceaiul de hibiscus este considerat băutura principală de vindecare. S-a dovedit că ceaiul are un efect de vindecare pentru următoarele probleme și boli: este capabil să calmeze arsurile la stomac; constipația este eliminată, iar tractul gastro-intestinal se îmbunătățește; ceaiul conține o cantitate mare de microelemente și vitamine, prin urmare se recomandă utilizarea acestuia pentru persoanele cu imunitate redusă; dar, de asemenea, produsul ajută la scăderea colesterolului din sânge. Această băutură reduce riscul de răceală, ajută la insomnie, are efecte antispastice și antipiretice. Florile de hibiscus au utilizări primare în multe condiții printre care: scăderea în greutate, efect de purificare, de creştere a diurezei şi laxaţiei. Datorită vitaminelor și mineralelor conținute în compoziție, aceasta consolidează în mod semnificativ sistemul imunitar și ameliorează orice tip de stres. Consumul regulat al hibiscusului contribuie la normalizarea presiunii, vasele încetează să mai fie fragile, circulația sanguină se îmbunătățește.

Aspalathus linearis (N.L.Burm.) R.Dahlgr Roiboos - Aspalathus linearis este un arbust, sau subarbust înalt de până la 2 m din familia Fabaceae (Leguminosae). Ramurile sale tinere sunt adesea roşietice; frunzele sunt verzi, aciculare, lungi de 15-60 mm şi groase de 1 mm, fără peţiol sau stipule, grupate în verticile dense; florile galbene, apar primăvara sau vara devreme, sunt solitare sau aranjate în grupuri dense la vârfurile ramurilor; fructul este o păstaie mică lanceolată, conţinând de obicei una sau două seminţe tari. Rooibosul este o plantă distribuită în arealele cu precipitaţii de iarnă în zona Africii de Sud, din nord aproximativ de la Vanrhynsdorp până spre sud la Peninsula Capului şi în zona Golfului Bety. Aceste zone suferă ierni reci şi umede şi veri calde şi uscate cu aprox. 300-350 mm precipitaţii pe an.

Ceaiul de rooibos se realizează din forme selectate ale speciilor care se găsesc în special în Munţii Cederberg. Plantele sunt cultivate pe sol nisipos în văile Olifants, Breede şi Hex Rivers.

Denumirea generică Aspalathus derivă din grecescul aspalathos, care era numele unui arbust aromatic ce creştea în Grecia. Denumirea specifică linearis derivă din cuvântul latinesc pentru liniar, şi care în cazul nostru se referă la forma frunzelor.

În Africa de Sud ceaiul de rooibos este în primul rând savurat pentru aroma şi gustul său plăcut.

Watt şi Breyer-Brandwijk (1932) au listat rooibosul ca plantă medicinală dar fără să dea indicaţii specifice. Botanistul Carl Thunberg a raportat că, în timpul călătoriei sale în Africa în 1772, el a întâlnit o populaţie, Khoi, care îl folosea ca băutură., acest obicei fiind observat şi de Benjamin Ginsberg la începutul anilor 1900 când a întâlnit descendenţi ai populaţiei Khoi în regiunea  Clanwilliam în Capul de Vest şi care, de-a lungul lunilor de vară, recoltau planta ce creştea spontan în munţi. Ei tocau lăstarii cu un topor, îi zdrobeau cu un fel de ciocan şi puneau fragmentele la „transpirat” (fermentat) în orificii din stânci, apoi le puneau la soare la uscat. Acest proces a constituit baza procesului de fabricaţie pentru rooibosul fermentat care se practică şi astăzi.

Utilizările menţionate în medicina tradiţională din zonele Africii de Sud pentru ceaiul de rooibos includ calmarea colicilor copiilor mici, alergii, astm şi probleme dermatologice.

Astăzi, cea mai largă utilizare a plantei este sub formă de ceai aromat, ca un fel de alternativă la ceaiul oriental, constituind astfel o mare valoare economică. În Africa de Sud în timpul verii ceaiul îndulcit, şi cu lămâie, este consumat adesea şi rece. Ceaiul este considerat sănătos şi este lipsit de cafeină, are un conţinut scăzut de taninuri şi este bogat în antioxidanţi. Cu toate acestea nu este folosit doar ca ceai, ci mai apare ca ingredient în produse cosmetice, în produse de slăbit, ca agent aromatizant în cofetărie, la gătit şi în cocktail-uri şi chiar ca şi tratament pentru bebeluşii predispuşi la colici.

Roobiosul se regăseşte şi în produsele FARES, în ceaiurile din gama NATURAL – O lume de sănătate, ceai cu rooibos și ghimbir, Ceai tonic cu ginseng, 1001 de seri cu petale de trandafir, Bună dispoziție, ceai cu lime și mandarine, Armonia florilor, ceai îndulcit natural cu plante; în ceaiurile din gama THEIA – Theia, rooibos cu caramel, Theia, cocktail de fructe, Theia, ciocolată cu mentă, ca ceaiul Rooibos din gama Ceaiurile lumii, şi în ceaiul Antioxidant la plic din gama Stare de bine.

Vaccinium vitis-idaea (Ericaceae) - Merişoarele (afinele roşii) sunt considerate încă din vechime tratamente miraculoase pentru numeroase boli, cu precădere cele ale tractului urinar. Merișorul a fost descoperit în America de Nord, de către primii locuitori, și era folosit pentru mâncare, îndeosebi pentru pastramă. Impactul benefic asupra sănătății a fost confirmat în zilele noastre prin studii specializate.

Timp de secole, merișorul a fost folosit profilactic în regiunile nordice, în țări precum Suedia, Finlanda sau în Rusia de Nord, unde clima aspra nu permitea creșterea și, implicit, consumul altor prea multe fructe. Și-a dovedit în timp eficiența în tratarea infecțiilor renale, intestinale și gastrice.

Este un arbust mic, tufos cu frunzele eliptice, cu vârful rotunjit și rigide. Florile sunt albe-roz iar fructele sunt bace sferice, roșii lucitoare, acrișoare și comestibile. În scop medicinal se folosesc fructele și frunzele. Frunzele de merișor conțin arbutozidă, taninuri, flavone, vitamine C și substanțe cu acțiune antibiotică. Fructele conțin acizi organici, antociani și vitamine (A,B,C), substanțe minerale. Semințele fructelor sunt bogate în acizi grași de tip omega-3.

În medicina tradițională, merișorul a fost folosit ca aperitiv, antihemoragic, diuretic și tonic pentru sistemul nervos. În medicina tradițională austriacă, fructele de merișor au fost administrate intern sub forma unui jeleu sau sirop pentru tratarea problemelor gastrointestinale, rinichilor și tractului urinar. Principiile active ale plantei au acțiune antiinflamatoare, antiseptică, diuretică, astringentă, antidiareică, sudorifică. Frunzele au acțiune astringentă, datorată conținutului în taninuri și antiseptică la nivel renal. Datorită conținutului mare de flavone are și acțiune diuretică. Antocianii din merișor s-au dovedit a avea efecte pozitive asupra Staphylococcus aureus, bacterie ce cauzează diverse infecții. Merișorul este contraindicat în sarcină.

Fructele de merișor puse într-un borcan cu apă, la temperatura de 10-18 grade Celsius, se păstrează vreme de un an, fără vreo altă intervenție, deoarece conțin substanțe numite benzoați, care sunt varianta naturală și netoxică a periculosului aditiv E 211 (benzoat de sodiu), cu efect puternic conservant.