CEAI HEPATO-BIL PLANT 150GR Dorel Plant

CEAI HEPATO-BIL PLANT 150GR Dorel Plant

Ingrediente: Sunătoare (Hypericum perforatum); Păpădie (Taraxacum officinale); Tintatură (Centaurium umbellatum); Gălbenele (Calendula officinalis); Anghinare (Cynara scolymus); Turiță mare (Agrimonia eupatoria); Rostopască (Chelidonium majus); Cicoare (Cichorium intybus); Pedicuță (Lycopodium clavatum); Coada şoricelului (Achilleea millefolium); Salvie (Salvia officinalis); Pufuliţa cu flori mici (Epilobium parviflorum); Ghințură (Gentiana Iutea); Traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris); Echinaceea (Echinaceea purpurea); Trifoi-roşu (Trifolium pratense); Mentă (Mentha piperita)

Contribuie la: Stimulează regenerarea ficatului şi a pancreasului exocrin, determină scăderea timolului, îmbunătăţeşte funcţiile hepato-biliare.

Mod de preparare și administrare: Se face o infuzie din 2 linguri de amestec de plante şi 500 ml apă, când apa dă în clocot, se pun plantele şi se opreşte din fiert. Se lasă acoperit 15-20 minute, apoi se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, cu jumătate oră înainte de mese. Pentru un efect mai bun, la fiecare cană de ceai, puneţi o lingură de tinctură de Ghinţură.

Precauții și contraindicații: Nu sunt contraindicaţii.

Atenționări speciale: Nu se administrează concomitent cu alte produse cu acţiune colecistochinetică decât cu avizul medicului.

Ambalaj: 150 g

Rolul componentelor:

Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

Atenţionări

Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la această plantă.

La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

Papadia este o plantă mică, ierboasă, cu o rădăcină care ajunge până la 20 cm lungime.

Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din  martie până în noiembrie.

Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.

Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).

În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.

Papadia conţine un principiu amar,taraxacina, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.

Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.

Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.

Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.

Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.

Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.

Tintaura - Specie erbacee din familia Gentianaceae, anuală sau bienală, erectă, simplă, sau ramificată la partea superioară; tulpina cu patru muchii, frunzele obovate, scurt peţiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite şi sesile, cu 3-5 nervuri arcuate; florile grupate în cime bipare, corimbiforme, terminale, cu petale de culoare roz. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, vara, în perioada înfloririi.

Denumirea de Centaurium derivă din grecescul kentaúreion, creatură mitologică cu cap şi trunchi de om şi restul corpului de cal. Centaurii se spunea că sunt maeştrii vindecărilor. Pliniu scria că centaurul Chiron a folosit această plantă pentru a-şi vindeca rana produsă piciorului său de o săgeată otrăvită cu sângele Hydrei. Denumirea erythraea derivă din grecescul erythros = roşu, desemnând culoarea florilor plantei. Romanii numeau această plantă cu gust amar Herba felis terrae (sau Fel Terrae), ceea ce înseamnă „planta fierii pământului”.

Se crede că este „Graveolentia Centaurea” a lui Virgilius, căreia Lucretius îi atribuia epitetul mai semnificativ de tristia (tristă), în relaţie cu amăreala sa la fel de intensă, amăreală căreia i se datora efectul tonic şi vindecător.

Se considera că dintre toate plantele tonice amare, stimulente ale apetitului, ţintaura este cea mai eficientă, combinând şi proprietăţile antiseptice ale genţianei şi ale trifoiştei de baltă. În antichitate a fost folosită ca febrifug în atacurile de febră intermitentă, în dismenoree, şi ca sedativ.

Conform lui Kneipp (1935) ţintaura prezintă proprietăţi de curăţare a sângelui şi este utilizată pentru afecţiuni gastrointestinale, iar Madaus (1938) afirmă că este cel mai bun remediu contra senzaţiei de arsură cauzată de sucurile gastrice. Steinmetz (1954) descrie planta Erithraea centaurium ca fiind un stomahic amar şi febrifug, recomandată în cloroză şi icter; de asemenea purifică sângele, favorizează menstruaţia şi îmbunătăţeşte apetitul. Bisset (1994) menţionează utilizarea sa ca amar, pentru stimularea apetitului şi creşterea secreţiei sucului gastric, în special în afecţiuni dispeptice cronice şi absenţa sucului gastric.

Medicina românească din secolul trecut utiliza ţintaura pentru proprietatea sa antifebrilă, mulţi autori ai vremii susţinând că este cel mai bun înlocuitor al scoarţei de chinină. Sub formă de prafuri sau în infuzie se administra pentru fortifierea stomacului şi pentru combaterea „fierbinţelilor”. Se mai recomanda în mod general pentru regenerarea sângelui la anemici, în tulburările circulatorii, în cazurile de stare generală de epuizare, bolnavilor febrili, pentru stimularea sistemului nervos, ca medicament amar pentru stimularea poftei de mâncare. Mai era întrebuinţată cu bune rezultate în bolile de rinichi şi ficat, iar extern se considera că aduce reale servicii în unele boli de piele.

Medicina populară românească utilizează ţintaura cam în acelaşi spirit, la experior folosind decoctul pentru spălături ale pielii bolnave, iar intern sub formă de tinctură sau ceai contra arsurilor stomacale, eructaţiei, contra greţurilor şi a impulsului de vomă, contra colicilor, diareelor (asociată cu pelin); asociată cu menta şi ghinţura, medicina populară apreciază rezultate mulţumitoare în bolile de inimă.

Părţile aeriene ale plantei conţin glicozide iridoidice amare, acizi fenolici, flavone, xantone substanţe care conferă plantei proprietăţi de stimularea secreţiilor gastrice şi febrifuge.

Studii recente relevă faptul că efectul gastroprotector s-ar datora activităţii antioxidante a unor compuşi ai plantei.