Renostim 60 comprimate Dacia Plant
Renostim comprimate este un produs natural recomandat pentru funcționarea normală a aparatului urinar.
Beneficii:
Menţinerea sănătăţii aparatului urinar.
Recomandări:
Menţine sănătatea aparatului urinar, prin:
-reducerea riscului de contaminare bacteriană a căilor urinare;
-eliminarea lichidelor reţinute în exces în corp;
-eliminarea riscului de formare a calculilor urinari;
-favorizarea eliminării acidului uric prin urină;
-detoxifierea tractului urinar.
Ingrediente/comprimat
-ienupăr (Juniperus communis) - extract 5:1 din fructe........ 125mg
-merişor (Vaccinium vitis-idaea) - extract cu 25% antocianidine din fructe .. 125mg
-splinuţă (Solidago virgaurea) - părţi aeriene .................. 60mg
-coada-şoricelului (Achillea millefolium) - extract 4:1 din părţi aeriene ..... 40mg
-boswellia (Boswellia serrata) - extract 10:1 din răşină ......... 40mg
-mesteacăn (Betula alba) - extract 4:1 din frunze .......... 30mg
-leuştean (Levisticum officinale) - rădăcini ..................... 15mg
-anason (Pimpinella anisum) - ulei esenţial ..................... 10mg
-ienupăr (Juniperus communis) - ulei esenţial .................. 5mg
Mod de administrare
Adulţi şi tineri peste 15 ani: câte 2 comprimate de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înaintea mesei.
Atenționări:
-A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor.
-A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.
-Produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dietă variată și echilibrată și un stil de viață sănătos.
Contraindicații
-Sarcină,
-alăptare,
-intoleranţă la oricare dintre componentele produsului.
Despre rinichi
Rinichii sunt organe pereche de forma unor boabe de fasole, situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la nivelul primelor vertebre lombare.
În organism, rinichii îndeplinesc trei funcţii importante:
-filtrarea sângelui şi producerea urinii,
-reglarea concentraţiei de minerale, electroliţi (sodiu, calciu, potasiu) şi a cantităţii de lichid din corp,
-reglarea tensiunii arteriale, aceasta din urmă fiind realizată prin producerea de enzime (renină).
Cele mai frecvente afecţiuni localizate la nivelul tractului urinar sunt infecţiile şi litiaza urinară.
Infecţiile urinare se datorează contaminării cu microorganisme patogene, cel mai des întâlnite fiind infecţiile cauzate de bacterii gram negative (Escherichia coli, Proteus, Klebsiella).
Litiaza urinară constă în formarea de calculi pe tractul urinar ce provin din substanţele chimice prezente în urină (săruri minerale, oxalaţi şi acid uric).
Crizele de litiază urinară se datorează deplasării calculilor pe tractul urinar şi se manifestă prin dureri violente.
Rolul componentelor:
Primele utilizări ale ienupărului în scopuri medicinale au fost consemnate în urmă cu trei milenii, în zona muntoasă a Indiei, spre Tibet, unde era folosit contra bolilor pulmonare, dar și în ritualurile de purificare ori de alungare a spiritelor rele.
Ienupărul sau jneapănul, cum este cunoscut la noi, este un arbust conifer, răşinos, rezistent la ger şi secetă, fără pretenţii faţă de sol. Fructele sunt galbene şi conţin ulei volatil , zahăr invertit (cca. 30%), alte glucide, acizi organici (gliceric, acetic, malic, formic), răşini, săruri minerale, vitamina C, tanin, flavonoide, potasiu, calciu, un principiu amar. Uleiul de ienupăr, folosit din vremuri străvechi, este recunoscut şi astăzi pentru proprietăţile sale antiseptice, antireumatice, depurative, antispasmodice, astringente, diuretice şi tonice.
Studiile arată că fructele de ienupăr inhibă sinteza PG (prostaglandine), fapt care indică utilizarea acestuia pentru dureri artritice. Ienupărul este utilizat frecvent în tratamentul reumatismului, artritei, gutei şi a altor stări artritice asociate cu acumularea acidului uric. În aceste cazuri el contribuie la excreţia acidului uric pe cale renală. În mod evident extractele de ienupăr inhibă factorul activator trombocitar, care împiedică coagularea sângelui. De asemenea extractele din fructele de ienupăr au acţiune antioxidantă.
Cercetările pe animale indică pentru fructele de ienupăr, reducerea glucozei din sânge în diabetul provocat experimental, acest fapt nu s-a testat pe om. Ienupărul şi uleiul volatil se bucură de o îndelungată şi însemnată reputaţie de diuretic în medicina populară, fiind folosit în tratamentul unor tulburări renale şi vezicale.
În aplicări externe, uleiul esenţial diluat se infiltrează în piele, ajutând la calmarea durerilor musculare şi nevralgie. O inhalaţie de vapori, cu ulei volatil de ienupăr, poate fi utilizată în tratamentul bronşitelor şi infecţiilor pulmonare.
Mesteacanul este un arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.
Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.
Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.
Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.
Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.
Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.
Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.
Ghimpele este o plantă anuală, înaltă de 20-80 cm, ramificată de la bază, verde-gălbuie. Frunze ovat-lanceolate sau rombice, adânc trilobate, cu lobii mijlocii mai lungi, pe dos alb-păroase, pe faţă verzi-gălbui. La baza fiecărei frunze se află un spin trifurcat. Florile unisexuate, cele mascule situate în vârful ramurilor, cele femele câte 1-2 la subsuoara frunzelor; fructul elipsoidal acoperit cu spini drepţi cu vârful uncinat. Se recoltează părţile aeriene în perioada iulie-august.
Istoricul ghimpelui ca plantă medicinală este oarecum confuz, din cauza denumirii sale care în vechinme a fost atribuită mai multor specii diferite. Apare menţionat în mod clar abia în cărţile de la sfârşitul secolului XIX, cu acţiune diuretică, diaforetică, alterativă şi sialogogă, sau chiar astringentă, recomandat fiind ca remediu pentru unele boli ale sângelui, şi în hidrofobie.
A fost utilizat mai mult ca remediu domestic. Planta întreagă este un stiptic activ util pentru aplicaţii generale.
Din Europa a fost introdus şi în Asia, unde de asemenea a fost utilizat ca diuretic, antiperiodic (în febră intermitentă), sudorific, antidiareic şi stiptic.
În medicina populară din zona Asiei Centrale, tinctura din plantă era folosită pentru a trata guşa, reumatismul şi răcelile, pentru tratarea bolilor inflamatorii şi de asemenea ca diuretic, antipiretic şi sedativ.
În medicina populară românească, ghimpele este folosit atât individual cât şi în combinaţii ca tratament naturist în special în infecţii şi litiază urinară, a altor afecţiuni urinare, şi în inflamaţii ale prostatei, chiar şi în cancerul de prostată şi în cancerul organelor genitale, şi de asemenea în hipertiroidism, noduli tirpidieni.
Părţile aeriene ale ghimpelui conţin flavone, lactone sesquiterpenice – xanthinină, xanthanină, xanthanol, izoxanthanol, xanthinosin, tomentosin, şi derivaţi ai xanthanolidelor, diterpena atractilozidă, ulei esenţial, xanthumină şi decatilxanthumină, fitosteroli – beta-sitosterol şi stigmasterol. Mai conţin carboxiatractilosidă, substanţă responsabilă pentru efectul toxic la animale.
Xanthatina a arătat în studii activitate bactericidă şi fungicidă.
La noi în ţară este valorificat în special în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni inflamatorii ale prostatei.
Coada calului (Equisetum arvense) este o plantă erbacee din flora spontană, perenă, fără flori, care se înmulţeşte prin spori, precum ciupercile, muşchii şi ferigile.
Este o plantă de leac cunoscută şi folosită în Europa din timpuri imemoriale. Marii medici şi învăţaţi ai Antichităţii, Galen, Dioscoride şi Plinius, o menţionează în tratatele lor, chiar cu denumirea de Coada-calului, recomandând-o, cu precădere, în bolile de plămâni şi de rinichi.
Coada-calului a fost privită mult timp ca o plantă excelentă pentru detoxifiere, fiind folosită în cazul artritelor sau al bolilor cutanate despre ale căror simptome se credea că sunt potențate de prezența toxinelor în organism. Pe cale externă, pulberea de coada-calului era utilizată, direct pe răni, pentru oprirea sângerării și refacerea mai rapidă a țesutului lezat.
Conţine în cea mai mare parte minerale, peste 15% acid silici şi silicaţi, respectiv sărurile sale solubile în apă, sărurile de K, Al, S, Mg etc şi flavonoide, fapt pentru care este recunoscută pentru acţiunea sa diuretică. Mai multe studii de laborator si clinice au arătat că administrarea de coada calului are ca efect eliminarea accelerată a apei din ţesuturi.
Saponozidele şi acizii polifenolcarboxilici conţinuţi fac această plantă ca fiind folositoare pentru tratarea unei game variate de afecțiuni precum infecțiile genito-urinare, bolile renale, problemele prostatei, obezitatea, artrita, ulcerele hemoragice și tuberculoza. Siliciul conținut se pare că tonifică țesutul conjunctiv – din tendoane, ligamente, cartilagii și os – ceea ce poate explica utilizarea ei în afecțiunile reumatice. Este prescrisă pentru combaterea celulitei, constituie o sursă de minerale pentru persoanele predispuse la fracturi osoase și este folosită pentru tratarea tetaniei.
Studii recente arată că în corpul uman cantitatea de siliciu scade odată cu vârsta, fenomen care are o contribuţie decisivă la ceea ce numim îmbătrânirea organismului. Practic, pe măsură ce scade procentul de siliciu organic din corpul nostru, apar fenomene cum ar fi rigidizarea şi sclerozarea vaselor de sânge, mai ales a arterelor, pierderea elasticitătii pielii şi a celorlalte ţesuturi, scăderea densităţii osoase, prolapsurile etc. Coada-calului este planta care conţine cea mai mare cantitate de siliciu organic asimilabil. În Statele Unite ale Americii se găsește frecvent și în diferite suplimente nutriționale, sub formă de extracte fluide sau în capsule, pentru aportul în săruri minerale.
