Reducere! Gaba 50 cps Solgar

Algoplant 20 cps Fares

29,97 Lei

35,26 Lei

Reducere: 15%

Stoc: In Stoc Magazin - Livrare in 1-2 zile lucratoare

3592

Produs nou

Algoplant 20 cps Fares
Recomandat persoanelor cu cefalee si migrene.

Mai multe detalii

Algoplant 20 cps Fares
Recomandat persoanelor cu cefalee si migrene.
Beneficii:
-Efect si absorbtie rapida datorita compozitiei exclusive din uleiuri esentiale
-Reduce frecventa, intensitatea si durata durerilor de cap
-100% natural, fara excipienti si asigura o biodisponibilitate optima
-Actiunea si efectele produsului corespund cerintelor comunicate echipei Fares de catre specialisti reputati din domeniul medical-neurologi
-Dezvoltarea rețetei a avut la bază datele științifice comunicate de specialiști reputați din domeniul farmacognoziei.
-Prin dozarea bine studiata s-a obtinut un efect de potențare reciprocă al uleiurilor esentiale din componența cps moi Algoplant
-Uleiurile esentiale folosite in compozitia capsulelor moi sunt riguros caracterizate botanic si biochimic (cu o compozitie bine definita a principiilor active majoritare) care asigura efect crescut si reproductibil
-Efectul antialgic al capsulelor este obtinut atat prin actiunea antiinflamatorie intensa, cat si prin actiunea directa asupra receptorilor specifici durerii.
-Dupa prima administare (cefalee 1 capsula pe zi, migrene 2 capsule pe zi) efectul se instaleaza in maxim o ora
-Spre deosebire de medicatia alopata, nu genereaza hepato-toxicitate, retentie hidrosalina (edeme) si nu genereaza rezistenta si dependenta la tratament.
Compozitie:
-ulei vegetal de floarea soarelui 100 mg
-ulei vegetal de negrilică (Nigella sativa oleum) 100 mg
-ulei esenţial de Betula alleghaniensis 28 mg
-ulei esenţial de turmeric (Curcumae longae aetheroleum) 28 mg
-ulei esenţial de lavandă  (Lavandulae aetheroleum) 28 mg
-ulei esenţial de copaiba (Copaiferae aetheroleum) 20 mg
-ulei esenţial de mentă (Menthae piperitae aetheroleum) 20 mg
-ulei esenţial de lemongras (Cymbopoginis citrati aetheroleum) 20 mg
-ulei esenţial de cuişoare (Caryophylli floris aetheroleum) 20 mg
-ulei esenţial de smirnă (Commiphorae myrrhae aetheroleum 20 mg
-ulei esenţial de tămâie (Boswelliae aetheroleum) 16 mg.
Administrare:
-cefalee 1 capsula pe zi,
-migrene 2 capsule pe zi.
Rolul componentelor:
Floarea soarelui este o plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.
Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.
Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908.  Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.
Cuişoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscaţi ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce şi Celebe şi pe larg cultivat în zonele tropicale.
Florile sunt recoltate de două ori pe an, în iunie şi decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usucă la soare până ce lumina şi aerul fac ca ţesutul mugurilor să se impregneze cu esenţa pe care o conţin, căpătând o culoare brună.
Condiment şi remediu natural, cuişoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuişoarelor” Ternate şi China, datând de 2500 de ani.
Datarea istorică a cuişoarelor ca şi condiment, s-a găsit mult timp în urmă în relatările referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinţe bibliografice timpurii susţin că apropiaţii împăratului Chinei trebuia să ţină cuişoare în gură, pentru a le împrospăta respiraţia. Ca multe alte condimente, cuişoarele au fost o marfă mult apreciată şi de către de romani.
Alături de nucşoară, cuişoarele au fost unul din cele mai preţioase condimente din secolele XVI şi XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încărcată cu nucşoară şi cuişoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, mulţi râvneau preţioasa marfă, cuişoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur.
În 1605 olandezii au găsit drumul spre Moluccas şi au început comerţul cu cuişoare, şi extinzând cultivarea plantei, au menţinut un monopol efectiv asupra comerţului, ajungând chiar, în 1816, să dea foc unor plantaţii pentru a-i creşte preţul.
În jurul anilor 1800, planta a fost introdusă în India prin Mauritius.
În medicina tradiţională chineză, cuişoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, şi viermii intestinali, precum şi diferite infecţii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleţi. În folclorul asiatic se spune că ţinând în gură două cuişoare fără a le mesteca sau înghiţi, putem să renunţăm la dorinţa pentru alcool.
Vindecătorii tradiţionali ayurvedici au utilizat cuişoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii şi digestive.
Naturaliştii medievali germani utilizau cuişoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adăugându-le de asemenea medicamentelor amare, făcându-le astfel ai plăcute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esenţial şi l-au aplicat pe gingii pentru uşurarea durerilor de dinţi. Câteva picături de ulei în apă erau antivomitive, iar infuzia reducea senzaţia de greaţă.
Astăzi este folosită ca plantă medicinală în special datorită efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive şi în ulcerele stomacale, vomă, flatulenţă.
Infuzia de cuişoare, la fel apa distilată de cuişoare, pudra sau tinctura stimulează apetitul şi digestia. Uleiul esenţial este antiseptic şi analgezic, proprietăţi datorită cărora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Şi astăzi se foloseşte în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calităţi bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ şi pneumococ.
Uleiul esenţial este bogat în eugenol, substanţă cu proprietăţi antiseptice şi antitermice, utilizată în medicina românească încă din secolul XIX, în afecţiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai conţine acetat de eugenol, acid oleanolic, şi caryophyllen. Cercetătorii japonezi, au mai descoperit în compoziţia cuişoarelor substanţe cu efect antioxidant.
Curcuma longa L. - Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.
Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.
În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.
Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.
Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.
Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.
Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor  vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.
Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.
Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.
Boswellia serrata este o specie de arbore din familia Burseraceae care vegetează zonele uscate din regiunile montane din India, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Denumită popular tămâie indiană, este evident înrudită cu mai cunoscutul arbore care produce tămâia, şi, la fel ca acesta, trunchiul Boswelliei produce o substanţă rezinoasă cunoscută printre localnici sub numele de guggul sau shallaki (din sanscrită).
Denumirea generică Boswellia a fost dată după Dr. Boswell din Grădina Botanică din Edinburgh, prieten al directorului Grădinii Botanice din Calcutta, William Roxburgh. Denumirea specifică serrata provine din cuvântul serra (fierăstrău) referindu-se la marginea dinţată a frunzelor.
Boswellia serrata este una din plantele antice cele mai valoroase în medicina Ayurvedică. „Gajabhakshya”, o denumire sanscrită utilizată uneori pentru Boswellia, sugerează faptul că elefanţii se bucură de această plantă ca parte din dieta lor.
Se cunosc trei texte renumite din fundamentele ştiinţei Ayurvedice clasice care îşi are rădăcinile în India: Charaka’s Charaka Samhita (c.B.C. 700), primul text medical fundamental; Susruta’s Susruta Samhita (c.B.C. 600), care se presupune că a reunit întreaga cunoaştere medicală, cu o concentrare aparte pe chirurgie; şi tomul cuprinzând două volume – Astanga Samgraha şi Astanga Hridaya (c.130-200 A.D.), scris de Vagbhata cel Bătrân şi Vagbhata cel Tânăr, care sintetizează lucrările scrierilor anterioare şi sumarizează cele opt părţi ale medicinei Ajurvedice în versuri şi proză. Primele două texte descriu activitatea antireumatică şi antiartritică a rezinei arborelui. Pe lângă utilizarea sa benefică în artrite, această rezină este menţionată, de asemenea, în textele de medicină tradiţională Unani ca un remediu eficient în diaree, dizenterie, viermi intestinali, abcese, febră (antipiretic), afecţiuni ale pielii şi sângelui, afecţiuni cardiovasculare, afte bucale, dureri de gât, bronşite, astm, tuse, scurgeri vaginale, calviţie, icter, hemoroizi, dismenoree, şi pentru stimularea ficatului. Este considerată, de asemenea, diaforetică, astringentă, diuretică şi stimulentă.
Medicina modernă o recomandă ca antiartritică, antiinflamatoare, antihiperlipidemică (pentru controlul lipidelor serice), antiaterosclerotică (reduce riscul formării ateroamelor), analgezică şi hepatoprotectoare.
Rezina extrasă din Boswellia conţine monoterpene, diterpene şi triterpene (α şi β-amirine) acizi triterpenici pentaciclici (acizii boswelici) şi tetraciclici.
Studiile ştiinţifice desfăşurate asupra acestei plante au revelat faptul că rezinele manifestă potenţial efect antifungic, anticoagulant, juvenomimetic şi anticarcinogenic. Investigaţiile au mai arătat, de asemenea, efecte benefice în imunomodulaţie, în astmul bronşic, poliartrite, hepatita C, colite şi afecţiunea Crohn.
Recent s-a descoperit faptul că uleiul din Boswellia pare să distingă celulele canceroase de celulele normale ale vezicii urinare şi suprimă dezvoltarea primelor. Analizele micrometrice şi bioinformatice au propus mai multe căi metabolice care pot fi activate de tămâia indiană pentru a induce moartea celulelor canceroase din vezica urinară, sugerând astfel faptul că aceasta reprezintă un agent intravezical alternativ în tratamentul cancerului de vezică urinară.
Forma de prezentareCutie
StocIn Stoc Magazin - Livrare in 1-2 zile lucratoare
Cantitate20 capsule

Scrie o recenzie

Algoplant 20 cps Fares

Algoplant 20 cps Fares

Algoplant 20 cps Fares
Recomandat persoanelor cu cefalee si migrene.
*Nota: Plantilia.ro face eforturi permanente pentru a păstra acuratețea informațiilor din acestă pagină. Rareori acestea pot conține inadvertențe. Pozele prezentate pe site au un caracter informativ și nu creează obligații contractuale. Unele specificații sau prețul pot fi modificate de către producător fără preaviz sau pot conține erori de operare. Toate promoțiile prezente în site sunt valabile în limita stocului.

IMPORTANT: Intotdeauna cititi cu atentie descrierea, eticheta si ambalajul produsului inainte de a-l utiliza! Toate informatiile din acest site sunt publicate cu scop informativ si nu substituie sfaturile sau prescriptiile medicului dumneavoastra sau a oricarui personal medical calificat. Nu trebuie sa folositi informatiile prezente in aceste pagini cu rolul de a diagnostica sau trata oricare probleme de sanatate sau boala sau de a inlocui medicamentele si tratamentele prescrise de persoanalul medical autorizat. Aveti obligatia sa cititi cu atentie tot prospectul. Efectele produselor variaza de la persoana la persoana in functie de stilul de viata, metabolism, varsta, stare de sanatate, etc Daca aveti sau credeti ca aveti afectiuni medicale sau suferiti vreo boala, adresati-va de urgenta medicului dumneavoastra.