ALCOOLSTOP tinctura 50 ml Steaua Divina

ALCOOLSTOP tinctura 50 ml Steaua Divina

Produce aversiune si intoleranta fata de consumul de alcool etilic combate eficient tulburarile vegetative care apar la persoanele care renunta la alcool si asigura dezintoxicarea organismului in special a ficatului.

Compozitie:

• Coacaz-negru (Ribes nigrum)
• Cimbrisor (Thymus serpyllum)
• Pedicuta (Lycopodium clavatum)
• Salcie (Salix alba)
• Sulfina (Melilotus officinalis)
• Tintaura (Erythraea centaurium)
• alcool etilic
• apa distilata.

Actiuni si indicatii:

• Hepatoprotector;
• recomandat in alcoolism.

Contraindicatii: Afectiuni hepatice grave alergie la oricare dintre componentele produsului.

Precautii in caz de sarcina alaptare.

Mod de administrare: 15-20 picaturi de tinctura de 3×/zi dupa masa intr-un pahar cu apa. Se recomanda a fi administrat in cure de 3 luni. Pentru un efect maxim se recomanda folosirea in asociere cu produsul Alcoolprotect capsule.

Rolul componentelor:

Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 – 2 m înălțime. Florile sunt păroase, de culoare verde-roșcat iar frunzele de culoare verde închis pe fața superoară și verde deschis pe fața inferioară. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe. Frunzele, se recoltează în luna iulie, după recoltarea fructelor sau concomitent cu recoltarea fructelor, totul se usucă la umbră în strat subțire.

Pentru uzul medicinal se folosesc frunzele (Ribi nigri folium), fructele (Ribi nigri fructus) și mugurii (Ribi nigri gemini). Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă, fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier, fiind bogate în taninuri, antoacini proteine și săruri minerale (Ca, Mg, Fe, P) Conțin o cantitate de 3-4 ori mai mare de vitamina C decât portocalele și lămâile. Se utilizează și în afecțiunile gastrointestinale, hepatobiliare și cardiovasculare. Fitocomplexul taninuri-antociani-vitamine are efect în tratamentul unor afecțiuni ale mucoasei bucale. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, datorită flavonoidelor din compoziție, în afecțiuni cardiace, reumatism, gută dar sunt contraindicate în tratamentul edemelor cauzate de insuficiența cardiacă sau renală. Medicinal, coacăzul negru se utilizează sub formă de infuzie, decoct, macerat glicerinat, tinctură sau pulbere.

Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. Înafară de uzul medicinal, fructele lui, sunt folosite la prepararea de sucuri, siropuri, jeleuri sau marmeladă. Siropul de coacăze negre este, după părerea părintelui medicinei naturiste, preotul Sebastian Kneipp, un elixir de sănătate pentru gât şi căile respiratorii superioare. Un vechi proverb german spune despre sucul de coacăze negre că este sănătos ca sângele de urs. În parfumerie, se folosește un extract din florile de coacăz negru.

Cimbrişorul „acţionează ca emenagog, diuretic, expectorant, analgezic, [...] fiind util pentru plămâni, ficat, splină şi stomac. [...] Principalul ingredient activ al plantei este uleiul esenţial, care este un dezinfectant puternic. [...] Serpyllum este un bun tonic, expectorant, prezintă proprietăţi gastrice”.

G. Madaus, Lehrbuch der Biologischen Heilmittel, 1938

În Evul Mediu cimbrişorul trecea drept o iarbă a războinicului, dătătoare de curaj şi de vitejie în luptă.O arată obiceiul cavalerilor şi al cruciaţilor de a-şi împodobi scuturile cu cimbrişor.

Sau obiceiul domniţelor de a broda crenguţe de cimbrişor, înconjurate de albine, pe eşarfa dăruită cavalerului lor care pleca în cruciade, eşarfă care avea menirea de a-i da tărie şi curaj.

Cimbrişorul este un subarbust cu ramuri culcate la pământ, care fac rădăcini din care cresc numeroase tulpini. Înflorește în perioada mai-septembrie.

Componenta principală a cimbrişorului este uleiul volatil compus din timol, carvacrol, α-pinen, limonen, linalol, geraniol, β-bisabolen. Pentru susţinerea proprietăţilor terapeutice s-au descoperit şi alte componente cum sunt flavonoidele, acizii polifenolcarboxilici (acid cafeic, acid rosmarinic), taninurile, saponinele, o substanță amară (serpilină) şi sărurile minerale.

Cimbrișorul are proprietatea de a descongestiona căile respiratorii şi de a elimina mucozităţile, fiind cu succes utilizat în sinuzite sau congestia urechii, de a dezinfecta intestinele fiind un bun antiseptic şi de a îmbunătăţi circulaţia, inclusiv cea cerebrală. Acțiunea antispasmodică asupra musculaturii netede, face ca cimbrișorul sa ajute la ameliorarea durerilor menstruale.

Studiile experimentale pe animale, au demonstrat un efect antihormonal şi hormon like tiroidian pe glanda pituitară. Cercetătorii au concluzionat în urma diverselor studii eficienţa uleiului volatil de cimbrişor împotriva unor micotoxine, având un puternic efect inhibitor asupra acestora, efect ce poate fi determinat de sinergia efectelor date de componentele uleiului volatil.

Plantă erbacee mică, din familia Lycopodiaceae, pedicuţa creşte până la 30-60 cm, cu tulpina târâtoare în partea bazală, adesea erectă spre vârf, cu ramurile numeroase, erecte, şi scurte. Planta creşte în Europa Centrală şi de Nord, prin păduri cel mai adesea de conifere, şi printre buruienile păşunilor umede din regiunea montană şi subalpină. De la plantă se recoltează sporii, tăind înainte de maturitate ramurile fructificate şi scuturându-le puternic, recoltarea făcându-se doar de la această specie. Se mai foloseşte şi planta întreagă, pentru infuzie.

Pedicuţa este o specie foarte veche, amintind de unele din cele mai vechi plante care au vegetat pe pământ. Vechii medici foloseau planta pentru stimularea apetitului şi pentru a susţine urinarea şi excreţia altor fluide ale corpului. Lycopodium a fost folosită de asemenea în tratamentul flatulenţei, reumatismului, gutei şi a afecţiunilor pulmonare.

În secolul XVII polenul era folosit ca un remediu pentru diaree, dizenterie şi reumatism. Extern, polenul era un remediu pentru răni şi afecţiuni ale pielii precum eczemele. Planta întreagă era întrebuinţată pentru tratarea afecţiunilor renale. Mult timp a fost folosită ca pulbere, în scopuri protectoare, pentru erisipel, intertrigo, herpes, ulcere sau eczeme. Farmaciştii foloseau pulberea din spori la prepararea pilulelor, pentru a împiedica aderarea acestora una la alta în interiorul recipientelor, iar pirotehniştii o utilizau în fabricarea artificiilor. La sfârşitul secolului XIX a devenit un remediu important în şcoli la sugestia homeopaţilor, care o utilizau în mod extensiv. O tinctură preparată din planta proaspătă fără spori, şi tinctură din spori era recomandată pentru sensibilitate crescută a organelor sau la nivelul pielii.

Lycopodium era considerat un sedativ gastric eficient, fiind valoros în dispepsie, în special asociată cu constipaţie şi palpitaţii cardiace. Era considerat un remediu util în gastrite catarale, de asemenea în febre cu periodicitate, în afecţiuni urinare – retenţie spasmodică de urină la copii, cistite catarale la adulţi cu depozit de mucus, cu micturiţie dureroasă şi frecventă, diateză litică acidă, catar vezical, apoi în gonoree, reumatism, şi în cazul durerilor de cap.

În medicina românească din secolul trecut, planta se întrebuinţa sub formă de ceai contra reumatismului şi a bolilor de vezică biliară, în tulburările funcţionale ale ficatului, rinichilor, sistemului ganglionar limfatic, în tulburările funcţionale glandulare, ale pancreasului, sau ale sistemului nervos.

În gândirea creştină, simbolismul salciei este întâlnit pentru prima dată în scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei ce şi-au dăruit viaţa lui Hristos, nu au ramas în moarte, ci au biruit-o prin Hristos.

Salcia este primul copac de la noi care înfrunzeşte primăvara şi care se adaptează uşor la orice tip de schimbări de temperatură, creşte în locuri umede, pe malul apelor, în lunci, la câmpie şi deal, dar şi în parcurile din oraşe. Este un arbore foios, cu rădăcina trasantă, puternică. Florile sunt galben verzui și apar odată cu frunzele. Salcia înflorește în martie-aprilie şi are o longevitate de 80-100 de ani.

De la salcie, în scop terapeutic, se foloseşte scoarţa de pe ramurile tinere, de doi, trei ani. Folosită de mii de ani pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor, dezinteriei şi febrei, scoarţa de salcie albă a devenit importantă în urmă cu peste o sută de ani, când i-au fost descoperite şi au fost izolate principalele substanţe active care îi conferă calitatea de medicament naturist, şi anume salicina, nimic altceva decât aspirina naturală. Aceasta are efecte tonice, antiseptice şi antiinflamatoare, sedative, astringente şi antireumatismale şi poate fi folosită cu succes în tratarea artritei, artozei şi puseelor reumatismale, în tendinită, gută şi sciatică.

Leacurile pe baza de salcie sunt contraindicate in boli renale, dermatite de contact, astm bronsic. Supradozajul poate, de asemenea, provoca toxiinfectii.

Frumoasa, romantica, visatoare, tremuratoare, salcia este unul din copacii folositi cu suces in silvoterapie, terapia cu copaci.

Sulfina a fost folosită ca remediu de sute de ani. Egiptenii obișnuiau sa trateze viermii intestinali și durerile de urechi cu această plantă, iar medicul renumit din sec. al II-lea, Galen, prescria sulfina în cataplasme pentru ameliorarea inflamațiilor şi articulaţiilor tumefiate. Anglo-saxonii o foloseau sub formă de balsam pentru răni și injurii, remediu ce încă se mai păstrează în mediul rural britanic.

Planta crește înaltă de aproximativ 1m și are florile inconfundabile: galbene, delicate și cu un miros dulce, care aduce aminte de cel al vaniliei. Este o planta bianuală, adică trăiește 2 ani, și înflorește din mai până în august, fiind mare iubitoare de soare și de lumină. O găsim de la câmpie până în zonele deluroase înalte, fiind întâlnită mai ales la marginea terenurilor cultivate.

Conţine glucoză şi cumarină (ce imprimă mirosul specific plantei uscate), melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, rezine, săruri minerale, dar şi flavonide. Acestea au un mare efect antiinflamator.

Se foloseşte în boli ale aparatului respirator (tuse, guturai, bronşită, astm bronşic), boli de stomac (crampe, colici intestinali, vomă, hemoroizi), boli de ficat (icter şi hepatită cronică), afecţiuni renale şi genitale (menstre dureroase, bufeuri ale menopauzei, cistite), afecţiuni cardiovasculare (reglarea tensiunii arteriale, ateroscleroză, dilatarea vaselor periferice, varice, flebite), boli de ochi (conjunctivită), afecţiuni bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringite), afecţiuni ale sistemului nervos (hiperexcitabilitate, spasme, ameţeli, dureri de cap, insomnie, anorexie), dureri reumatice. Ȋn ceea ce privește uzul extern, sulfina este utilizatǎ ȋn reumatism, rǎni, abcese dentare, herpes, afte bucale.

Nu se recomanda utilizarea sulfinei la femeile ȋnsarcinate și nici ȋn cazul celor care alapteaza.

Specie erbacee din familia Gentianaceae, anuală sau bienală, erectă, simplă, sau ramificată la partea superioară; tulpina cu patru muchii, frunzele obovate, scurt peţiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite şi sesile, cu 3-5 nervuri arcuate; florile grupate în cime bipare, corimbiforme, terminale, cu petale de culoare roz. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, vara, în perioada înfloririi.

Tintarura - Denumirea de Centaurium derivă din grecescul kentaúreion, creatură mitologică cu cap şi trunchi de om şi restul corpului de cal. Centaurii se spunea că sunt maeştrii vindecărilor. Pliniu scria că centaurul Chiron a folosit această plantă pentru a-şi vindeca rana produsă piciorului său de o săgeată otrăvită cu sângele Hydrei. Denumirea erythraea derivă din grecescul erythros = roşu, desemnând culoarea florilor plantei. Romanii numeau această plantă cu gust amar Herba felis terrae (sau Fel Terrae), ceea ce înseamnă „planta fierii pământului”.

Se crede că este „Graveolentia Centaurea” a lui Virgilius, căreia Lucretius îi atribuia epitetul mai semnificativ de tristia (tristă), în relaţie cu amăreala sa la fel de intensă, amăreală căreia i se datora efectul tonic şi vindecător.

Se considera că dintre toate plantele tonice amare, stimulente ale apetitului, ţintaura este cea mai eficientă, combinând şi proprietăţile antiseptice ale genţianei şi ale trifoiştei de baltă. În antichitate a fost folosită ca febrifug în atacurile de febră intermitentă, în dismenoree, şi ca sedativ.

Conform lui Kneipp (1935) ţintaura prezintă proprietăţi de curăţare a sângelui şi este utilizată pentru afecţiuni gastrointestinale, iar Madaus (1938) afirmă că este cel mai bun remediu contra senzaţiei de arsură cauzată de sucurile gastrice. Steinmetz (1954) descrie planta Erithraea centaurium ca fiind un stomahic amar şi febrifug, recomandată în cloroză şi icter; de asemenea purifică sângele, favorizează menstruaţia şi îmbunătăţeşte apetitul. Bisset (1994) menţionează utilizarea sa ca amar, pentru stimularea apetitului şi creşterea secreţiei sucului gastric, în special în afecţiuni dispeptice cronice şi absenţa sucului gastric.

Medicina românească din secolul trecut utiliza ţintaura pentru proprietatea sa antifebrilă, mulţi autori ai vremii susţinând că este cel mai bun înlocuitor al scoarţei de chinină. Sub formă de prafuri sau în infuzie se administra pentru fortifierea stomacului şi pentru combaterea „fierbinţelilor”. Se mai recomanda în mod general pentru regenerarea sângelui la anemici, în tulburările circulatorii, în cazurile de stare generală de epuizare, bolnavilor febrili, pentru stimularea sistemului nervos, ca medicament amar pentru stimularea poftei de mâncare. Mai era întrebuinţată cu bune rezultate în bolile de rinichi şi ficat, iar extern se considera că aduce reale servicii în unele boli de piele.

Medicina populară românească utilizează ţintaura cam în acelaşi spirit, la experior folosind decoctul pentru spălături ale pielii bolnave, iar intern sub formă de tinctură sau ceai contra arsurilor stomacale, eructaţiei, contra greţurilor şi a impulsului de vomă, contra colicilor, diareelor (asociată cu pelin); asociată cu menta şi ghinţura, medicina populară apreciază rezultate mulţumitoare în bolile de inimă.

Părţile aeriene ale plantei conţin glicozide iridoidice amare, acizi fenolici, flavone, xantone substanţe care conferă plantei proprietăţi de stimularea secreţiilor gastrice şi febrifuge.

Studii recente relevă faptul că efectul gastroprotector s-ar datora activităţii antioxidante a unor compuşi ai plantei.