Rau de miscare pentru copii, D161, 20 comprimate pentru supt Fares

Rau de miscare pentru copii, D161, 20 comprimate pentru supt Fares

Comprimatele Rău de mișcare pentru copii, D161, ajută la prevenirea senzațiilor de rău și a vărsăturilor asociate cu folosirea unui vehicul și a răului de mare.

În urma evaluării eficienței produsului s-a obținut:

– Eficiență în 88% din cazuri pentru dispariția simptomelor din răul de mișcare, confirmată clinic.

– Instalarea efectului terapeutic în 72% din cazuri după 50 minute de la administrarea unui comprimat și în 12% din cazuri după 30 de minute de la administrarea a 2 comprimate

– Toleranță și complianță de 100%.

Evaluarea eficienței a fost realizată în colaborare cu medici de familie și medici pediatrii.

Tip produs: Supliment alimentar

Greutate netă: 12 g

Condiții de păstrare: La loc uscat și la temperatura mediului ambiant

Ingrediente:

• Ghimbir
• Fenicul
• Maghiran
• Scorțișoară
• Lămâie
• Fructoză
• Extract moale de plante: rizomi de ghimbir (Zingiberis rhizoma) 31,4 mg, fructe de fenicul (Foeniculi fructus) 15,7 mg, măghiran (Majoranae herba) 8,6 mg, scorţişoară (Cinnamomi cortex)
• 4,3 mg
• Ulei esenţial de mentă (Menthae crispae aetheroleum) 3 mg
• Ulei esenţial de lămâie (Citri aetheroleum) 3 mg
• Ulei esenţial de ghimbir (Zingiberis aetheroleum) 3 mg
• Excipienţi (agent de încărcare: lactoză; agent de curgere: stearat de magneziu, aerosil).

Mod de administrare:

Copii 3 - 5 ani: 1/2 comprimat cu 30-60 de minute înainte de a pleca în călătorie;

Copii 6 - 13 ani: 1 comprimat cu 30-60 de minute înainte de a pleca în călătorie; se repetă dacă apare răul de mişcare.

În general este suficient 1 comprimat la 4 ore. Se pot utiliza până la 8 comprimate de supt pe zi.

Atenționări:

Nu se recomandă copiilor sub 3 ani, în caz de intoleranţă la lactoză și hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

Efecte secundare și interacțiuni:

Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele. La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

Rolul componentelor:

Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.

Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.

Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.

În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.

Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.

Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturiste de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii.

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.

Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.

În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.

Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.

Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.

În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.