• La reducere!
  • -12%
Pachet Afectiuni Gastrice

Pachetul contine 1 flacon Stomac Sanatos 60cps Fares, 1 flacon Reglacid 60 cps Hofigal si 1 cutie Cea

Pachet Afectiuni Gastrice

Pachet Afectiuni Gastrice
Pachetul contine 1 flacon Stomac Sanatos 60cps Fares, 1 flacon Reglacid 60 cps Hofigal si 1 cutie Ceai Gastric Plicuri Fares.
3626
Ultimele produse in stoc
54,12 lei 61,50 lei -12%
Livrare in 1-4 zile lucrătoare

Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 54 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 54 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 1,08 lei.


Citește Recenzii
 
Pachet Afectiuni Gastrice
Pachetul contine 1 flacon Stomac Sanatos 60cps Fares, 1 flacon Reglacid 60 cps Hofigal si 1 cutie Ceai Gastric Plicuri Fares.

Stomac Sanatos D49 63 cps Fares

Ajută la menţinerea integrităţii şi funcţionalităţii mucoasei gastrice şi la funcţionarea normală a stomacului.

Beneficii:
-contribuie la protecţia mucoasei gastrice
-ajută la eliminarea disconfortului digestiv
-ajută la menţinerea integrităţii şi funcţionalităţii mucoasei gastrice şi la funcţionarea normală a stomacului
-calmant gastric.

Compozitie/capsula:
-flori de gălbenele (Calendulae flos)
-frunze de pătlagină (Plantaginis folium)
-iarba tâlharului (Mycelis muralis herba) 40 mg
-sunătoare (Hyperici herba) 
-isop (Hyssopi herba)   
-rădăcină de lemn dulce (Liquiritiae radix).
Învelişul capsulei este pe bază de celuloză vegetală.

Administrare:
Copii între 6-12 ani: 1 capsulă de 2 ori pe zi, cu 15 minute înaintea meselor principale.
Copii peste 12 ani şi adulţi: 1 capsulă de 3 ori pe zi, cu 15 minute înaintea meselor principale. Dacă este nevoie de un efect mai puternic se pot administra până la 6 capsule pe zi.
Durata unei cure este de 6 săptămâni.
Cura se poate relua la nevoie.

Rolul componentelor:
Florile de gălbenele, pătlagina, iarba tâlharului prin proprietăţile lor puternic emoliente şi epitelizante, ajută la menţinerea sănătăţii stomacului, contribuind la protecţia şi refacerea mucoasei gastrice. Mucilagiile din compoziţia acestor plante acoperă mucoasa stomacului cu un strat protector.

Sunătoarea şi isopul îmbină efectele calmante asupra sistemului nervos cu cele epitelizante la nivel gastric, susţin digestia şi ajută la funcţionarea normală a tractului intestinal.

Lemnul dulce favorizează eliminarea disconfortului digestiv, protejează mucoasa gastrică ajutând la menţinerea integrităţii acesteia.

Pătlagina este o plantă erbacee, perenă, cu rizom scurt, din care se dezvoltăfrunze dispuse într-o rozetă bazală şi o tulpină dreaptă la capătul căreia se formează o inflorescenţă sub formă de spic.
Dacii o numeau spioox – spioac şi o foloseau intern pentru combaterea tusei, a răcelilor, bolilor de piept, a ofticii (tuberculoza) şi durerilor de stomac, iar extern contra rănilor şi tăieturilor pe care se puneau frunze pentru a opri sângerarea şi a grăbi vindecarea, şi contra furunculelor.
Dioscorides şi Plinius o recomandau pentru probleme precum tumorile maligne, ulcere, probleme bronhice, febră, contra sângerărilor, rănilor infectate, muşcăturilor şi inflamaţiilor pustuloase.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru pătlagină proprietăţi depurative (curăţă sângele) şi hemostatice; apoi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, anticonvulsivantă, antifebrilă, stomahică (tonifiază stomacul), şi cicatrizantă. Aceste calităţi sunt datorate faptului că această buruiană conţine acid silicic, substanţă amară, tanin, mucilagiu şi săruri minerale.
Constituenţii chimici ai pătlaginei sunt bine documentaţi, cei mai importanţi fiind mucilaliige, glicozidele iridoide (aucubină şi catalpol), esteri ai acidului cafeic (acteozidă) şi taninuri. Astfel, bine cunoscutele proprietăţi antihemoragice pot fi atribuite taninurilor.
Aucubina are şi ea rol cicatrizant şi antibacterian, iar efectele anti-inflamator şi de vindecare a rănilor au fost atribuite concentraţiilor mari de acizi clorogenic şi neoclorogenic.. Acţiunea antitusivă este atribuită mucilagiilor. Acetozida şi plantamajozida prezintă acţiune antiinflamatoare.
Aucubigeninul, agliconul aucubinei, s-a dovedit a fi responsabilul principal pentru activitatea antibacterială a drogului, sau extractului de pătalgină.
Aucubina, catalpolul şi acetozida prezintă efecte spasmolitice, în dependenţă de doză.
Polizaharidele (mucilagiile) cresc activitatea imunostimulatoare a organismului.
A fost documentată o acţiune hipotensivă la câini normotensivi anesteziaţi, şi de asemenea o acţiune de reducere a lipidelor plasmatice, a colesterolului, a b-lipoproteinelor şi trigliceridelor la iepuri cu aterioscleroză experimentală.
Pe lângă aceasta, a mai fost documentată o activitate bronhostatică în urma studiilor preclinice şi preliminare clinice, pătlagina dovedindu-se eficientă în tratamentul bronşitelor cronice de natură spastică sau non-spastică.
Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.
Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.
Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.
Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.
De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.
În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.
Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.
Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.
Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.
În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.
Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.
Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.
Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.
Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.
Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

Atentionari:
Femeile însărcinate şi mamele care alăptează pot lua câte 1 capsulă de 2-3 ori pe zi, timp de 4-6 săptămâni sau la nevoie.
Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate interacţiuni şi efecte secundare.

Pe durata curei vă sfătuim să evitaţi alimentele acidifiante cum sunt: carnea grasă, mezelurile, brânzeturile fermentate, iaurtul, kefirul, afumăturile, conservele, prăjelile, grăsimea animală, dulciurile concentrate (ciocolată, dulceţuri), produsele de patiserie, zarzavaturile crude, fibroase sau cu celuloză dură (castraveţi, ridichi, gulii, sfeclă, fasole uscată, mazăre uscată, vinete, roşii), legume şi condimente picante (ceapă, usturoi, ardei iute, piper, hrean, muştar), fructele crude, băuturile prea reci sau fierbinţi, oţetul, murăturile, alcoolul, ceaiul negru, ceaiul verde, cafeaua.
În schimb, este foarte bine să consumaţi alimente alcaline care neutralizează excesul de acid din stomac: lapte (are efect de pansament gastric), legume şi zarzavaturi (bine fierte), unt, uleiuri presate la rece, carne slabă fiartă, ouă fierte, fulgi de ovăz, paste făinoase, pâine prăjită, banane, avocado, sucuri proaspete de morcovi, cartofi, varză, ceaiuri din plante medicinale cu efect protector gastric (de gălbenele, muşeţel, sunătoare, tei, etc).
Alimentele trebuie administrate în porţii mici şi repetate (5-6 mese/zi), la ore fixe, într-o stare de relaxare, mestecând bine hrana.

Reglacid 60 cps Hofigal
Calmeaza senzatia de disconfort si de tensiune abdominala, senzatia de arsuri gastrice.
Beneficii:
-asigura un aport bogat de fitonutrienti necesar echilibrarii dietei pentru imbunatatirea digestiei si buna functionare a tractului gastro-intestinal;
-mentine aciditatea gastrica in limite normale;
-rol de protectie a mucoasei gastro-intestinale, favorizeaza regenerarea acesteia;
-impiedica trecerea continutului acid al stomacului in esofag;
-intervine favorabil in tulburari functionale gastro-intestinale, atenuand aparitia unor disfunctionalitati;
-calmeaza senzatia de disconfort si de tensiune abdominala, senzatia de arsuri gastrice;
-amelioreaza unele dezechilibre metabolice, consecinte ale tulburarilor functionale de la nivelul tractului digestiv;
-asigura starea generala de bine.
Compozitie/capsula:
-60,00 mg pulbere din fructe degresate de Catina (Hippophaë rhamnoides),
-60 mg pulbere din flori uscate de Musetel (Matricaria recutita), -52,00 mg pulbere din parti aeriene uscate de Amarant(Amaranthus caudatus),
-52 mg pulbere din parti aeriene uscate de Sunatoare (Hypericum perforatum),
-50,00 mg pulbere din cuticula de pipota de pui uscata,
-1,2 mg ulei volatil de Cimbru (Thymus vulgaris),
-0,8 mg ulei volatil de Levantica (Lavandula angustifolia),
-carbonat de magneziu (agent de intarire),
-amidon de porumb (agent de incarcare),
-talc (agent antiaglomerant),
-stearat de magneziu (agent de intarire),
-capsula (gelatina).
Administrare:
Cate 1-2 capsule de 3 ori pe zi, cu 10-15 minute inainte de mesele principale sau la recomandarea specialistului.
Atentionari:
Produsul este bine tolerat, fara contraindicatii semnalate pana acum la dozele si ritmul de administrare recomandate.
In sarcina si perioada de alaptare este necesara recomandarea specialistului.
La aparitia unor efecte nedorite se intrerupe administrarea produsului si se recomanda consultarea medicului sau farmacistului.
Produsul este un supliment alimentar si nu trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata si un stil de viata sanatos.
A se pastra la temperatura camerei (15-25°C), ferit de umiditate si lumina, in ambalajul original !
A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic !
A nu se utiliza dupa data de expirare inscrisa pe ambalaj !
A nu se lasa la indemana si vederea copiilor mici !
Rolul componentelor:
Muşeţelul e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
Muşeţelul, datorită calităţilor sale benefice, este una dintre cele mai solicitate plante medicinale.
Amaratul a fost cultivat de azteci de acum 8,000 de ani si gasit din abundenta in continuare in Peru, amarantul s-a raspandit de-a lungul timpului in Mexic si peninsula Yucatan. Astazi se cultiva in Africa, India, China, Rusia, in America de Sud si se replanteaza in America de Nord.
Desi trece neobservat de multi, amarantul este o planta inalta - aproape 2 m – cu frunze late verzi, flori de culoare rosu aprins sau auriu, existand peste 60 de specii diferite. Florile sunt sub forma unor muguri de cereale minuscule, motiv pentru care planta intra deseori in categoria "cerealelor". Dar amarantul nu este o cereala precum ovazul, graul sau orezul. Este uneori denumit "pseudo-cereala" datorita structurii sale nutritionale, similara cu a cerealelor.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei cereale este ca nu contine gluten. Boabele macinate dau o faina de o nuanta de alb-ivoriu, desi "mugurii" rosii pot fi si ei macinati pentru a conferi culorii o nuanta mai rosiatica, dar si un aport nutritiv mai mare.
Amarantul se gateste precum orezul, quinoa sau pastele: se fierbe in multa apa (sase cani de apa la o cana de amarant), timp de 15 - 20 de minute, se strecoara, se clateste si se consuma.
Amarantul este foarte bun pentru ingrosarea sosurilor, a supelor, a tocanitelor si chiar a jeleurilor. Consumat ca o gustare, amarantul poate avea o consistenta usoara, cu aroma de nuci sau usor piperata. Amarantul este mult mai nutritiv decat oricare dintre varietatile de cereale adevarate.
Un motiv pentru care amarantul se distinge printre cereale este continutul sau nutritiv remarcabil. Este mai bogat in minerale, precum calciu, fier, fosfor si carotenoide decat majoritatea legumelor. Are si un continut de proteine impresionant: la o cana de amarant acesta contine 28.1 grame proteine comparativ cu 26.3 grame la aceeasi cantitate de ovaz si 13.1 grame la o cana de orez.
Amarantul are un continut proteic comparativ cu al laptelui si este o sursa foarte buna de lizina, un aminoacid esential; ceea ce nu se poate spune despre restul cerealelor. Pe langa aceasta, mai contine si proteinele de baza denumite albumine si globuline, care, in comparatie cu prolaminele din grau, sunt mai solubile si mai digerabile.
 

Ceai Gastric D40 20 plicuri Fares

Protejează mucoasa gastrică şi ajută la eliminarea disconfortului digestiv.


Beneficiile utilizării
-contribuie la eliminarea disconfortului de la nivel gastric
-susţine secreţia de mucus cu rol protector al mucoasei stomacale
-ajută la calmarea iritaţiei mucoasei stomacului
-favorizează epitelizarea mucoasei gastrice
-contribuie la optimizarea contracţiilor musculaturii netede în tractul digestiv.

Ingrediente: 

-flori de salcâm (Robiniae flos),
-flori de gălbenele (Calendulae flos) 15%,
-frunze de pătlagină (Plantaginis folium) 15%,
-roiniţă (Melissae herba),
-sunătoare (Hyperici herba) 10%,
-rădăcină de lemn dulce (Liquiritiae radix),
-rădăcină de nalbă (Althaeae radix),
-rizomi de obligeană (Calami rhizoma).


Atenţionări
Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

Sarcină şi alăptare
Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.

Efecte secundare şi interacţiuni
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.

Administrare:
Peste un pliculet se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară.
 
Se beau 3 - 4 căni cu ceai pe zi, înainte de masă.
Durata unei cure este de 6 săptămâni.
Cura se reia la nevoie.

Pe durata curei vă sfătuim să evitaţi alimentele care sunt stimulente ale secreţiei gastrice cum sunt: carnea grasă, mezelurile, vânatul, brânzeturile fermentate, laptele bătut, iaurtul, kefirul, afumăturile, conservele, prăjelile, grăsimea animală, maioneza, dulciurile concentrate (ciocolată, dulceţuri), produsele de patiserie, zarzavaturile crude, fibroase, aţoase sau cu celuloză dură (castraveţi, ridichi, gulii, sfeclă, fasole uscată, mazăre uscată, vinete, roşii), legume şi condimente picante (ceapă, usturoi, ardei iute, piper, hrean, muştar), fructele crude, băuturile prea reci sau fierbinţi, alcoolul, ceaiul negru, ceaiul verde, cafeaua.
În schimb, este foarte bine să consumaţi alimente alcaline care neutralizează excesul de acid din stomac: lapte (are efect de pansament gastric), legume şi zarzavaturi (bine fierte) sub formă de supe-cremă, piureuri, soteuri, budinci sau sufleuri, unt, uleiuri presate la rece, carne slabă fiartă, fulgi de ovăz, terci de cereale pasate, paste făinoase, pâine prăjită, banane, avocado, sucuri proaspete de morcovi, cartofi, varză, ceaiuri din plante medicinale cu efect protector gastric (de gălbenele, muşeţel, sunătoare, tei, etc).
Alimentele trebuie administrate în porţii mici şi repetate (5-6 mese/zi).

Rolul componentelor:
Legendele despre salcâmi sunt vechi de mii de ani, pentru că salcâmul era răspândit încă din antichitate în Egipt şi deşerturile Arabiei şi a fost asociat adeseori cu nemurirea, cu viaţa veşnică. Salcâmul era copacul sacru al lui Neith, zeiţa egipteană a războiului, cea mai “bătrână” dintre zeităţile egiptene. Altă legendă povesteşte că trupul neînsufleţit al lui Osiris, ucis de fratele său Typhon, a fost găsit de Isis, perfect conservat, în trunchiul unui salcâm. Unele legende medievale spun că din ramurile unui salcâm a fost făcută cununa de spini a lui Isus. La arabi răşina salcâmului, recoltată după ploaie, era folosită pentru prepararea gumei arabice, întrebuinţată în alimentaţie, în scop terapeutic, şi de asemenea pentru vopsele şi adezivi.
Salcâmul a fost adus în România ca plantă ornamentală; creşte în zonele de câmpie şi deal. Este un arbore foios, cu frunze imparipenat compuse și flori albe, frumos mirositoare, dispuse în raceme. Deşi după uscare lemnul său este foarte rezistent, este un arbore sensibil la ger şi îngheţuri timpurii, iar curenţii puternici îi determină creşteri neregulate. În scop terapeutic se pot folosi florile, frunzele şi scoarţa, dar cele mai utilizate sunt florile care se recoltează în mai-iunie şi se usucă la soare sau în încăperi foarte bine aerisite.
Salcâmul are o compoziție bogată în mucilagii, flavone, taninuri și aminoacizi liberi. Prezintă acțiune antispastică și emolientă în special pentru tractul respirator, antiacidă gastrică, colagogă și ușor sedativă. Se administrează intern sub formă de infuzie în gastrită, ulcer gastric și duodenal, pirozis, astm bronșic, răceli, tuse, cefalee și insomnie. Popular, se utilizează extern pulberea din flori de salcâm pentru tratarea rănilor și arsurilor, mucilagiile formând un strat emolient și protector deasupra țesutului lezat.
În alimentaţie în multe zone rurale florile de salcâm sunt folosite pentru prepararea de clătite şi şerbet.
Pătlagina este o plantă erbacee, perenă, cu rizom scurt, din care se dezvoltăfrunze dispuse într-o rozetă bazală şi o tulpină dreaptă la capătul căreia se formează o inflorescenţă sub formă de spic.
Dacii o numeau spioox – spioac şi o foloseau intern pentru combaterea tusei, a răcelilor, bolilor de piept, a ofticii (tuberculoza) şi durerilor de stomac, iar extern contra rănilor şi tăieturilor pe care se puneau frunze pentru a opri sângerarea şi a grăbi vindecarea, şi contra furunculelor.
Dioscorides şi Plinius o recomandau pentru probleme precum tumorile maligne, ulcere, probleme bronhice, febră, contra sângerărilor, rănilor infectate, muşcăturilor şi inflamaţiilor pustuloase.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru pătlagină proprietăţi depurative (curăţă sângele) şi hemostatice; apoi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, anticonvulsivantă, antifebrilă, stomahică (tonifiază stomacul), şi cicatrizantă. Aceste calităţi sunt datorate faptului că această buruiană conţine acid silicic, substanţă amară, tanin, mucilagiu şi săruri minerale.
Constituenţii chimici ai pătlaginei sunt bine documentaţi, cei mai importanţi fiind mucilaliige, glicozidele iridoide (aucubină şi catalpol), esteri ai acidului cafeic (acteozidă) şi taninuri. Astfel, bine cunoscutele proprietăţi antihemoragice pot fi atribuite taninurilor.
Aucubina are şi ea rol cicatrizant şi antibacterian, iar efectele anti-inflamator şi de vindecare a rănilor au fost atribuite concentraţiilor mari de acizi clorogenic şi neoclorogenic.. Acţiunea antitusivă este atribuită mucilagiilor. Acetozida şi plantamajozida prezintă acţiune antiinflamatoare.
Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.
Aucubigeninul, agliconul aucubinei, s-a dovedit a fi responsabilul principal pentru activitatea antibacterială a drogului, sau extractului de pătalgină.
Aucubina, catalpolul şi acetozida prezintă efecte spasmolitice, în dependenţă de doză.
Polizaharidele (mucilagiile) cresc activitatea imunostimulatoare a organismului.
A fost documentată o acţiune hipotensivă la câini normotensivi anesteziaţi, şi de asemenea o acţiune de reducere a lipidelor plasmatice, a colesterolului, a b-lipoproteinelor şi trigliceridelor la iepuri cu aterioscleroză experimentală.
Pe lângă aceasta, a mai fost documentată o activitate bronhostatică în urma studiilor preclinice şi preliminare clinice, pătlagina dovedindu-se eficientă în tratamentul bronşitelor cronice de natură spastică sau non-spastică.
Stoc
In Stoc Magazin - Livrare in 1-3 zile lucratoare
Forma de prezentare
Pachet
10 Produse
Info
*Nota: Plantilia.ro face eforturi permanente pentru a păstra acuratețea informațiilor din acestă pagină. Rareori acestea pot conține inadvertențe. Pozele prezentate pe site au un caracter informativ și nu creează obligații contractuale. Unele specificații sau prețul pot fi modificate de către producător fără preaviz sau pot conține erori de operare. Toate promoțiile prezente în site sunt valabile în limita stocului.

IMPORTANT: Intotdeauna cititi cu atentie descrierea, eticheta si ambalajul produsului inainte de a-l utiliza! Toate informatiile din acest site sunt publicate cu scop informativ si nu substituie sfaturile sau prescriptiile medicului dumneavoastra sau a oricarui personal medical calificat. Nu trebuie sa folositi informatiile prezente in aceste pagini cu rolul de a diagnostica sau trata oricare probleme de sanatate sau boala sau de a inlocui medicamentele si tratamentele prescrise de persoanalul medical autorizat. Aveti obligatia sa cititi cu atentie tot prospectul. Efectele produselor variaza de la persoana la persoana in functie de stilul de viata, metabolism, varsta, stare de sanatate, etc Daca aveti sau credeti ca aveti afectiuni medicale sau suferiti vreo boala, adresati-va de urgenta medicului dumneavoastra.
Ai folosit acest produs?
Nu au fost găsite recenzii

8 alte produse in aceeasi categorie:

Produs adăugat la wishlist
Produs adaugat la lista de comparare

Respectarea drepturilor clienților și protejarea datelor cu caracter personal reprezintă un angajament important pentru plantilia.ro. Vom depune toate eforturile necesare pentru a prelucra datele tale în siguranță. Fii la curent cu regulile pe care le aplicăm și parcurge: Termeni și CondițiiPolitica de confidențialitate cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și Politica de utilizare cookie-uri.